RSS

Un „Străin” în lumea lui „1984” – Camus şi Orwell faţă în faţă

19 Noi

Aţi fost vreodată tentaţi să comparaţi romane, sau personaje de roman între ele? Aţi citit cărţi care să vă fi lăsat sufletul să alerge pe câmpiile imaginaţiei? Vi s-a întâmplat să recunoaşteţi realităţi ale vieţii prezente sau trecute, în paginile unor cărţi celebre? Mie mi s-a întâmplat de multe ori, iar una din dăţi a fost atunci când am recitit 1984” de George Orwell şi „Străinul de Albert Camus. Este uşor să faci o paralelă pentru „1984” într-o lumea distopică aşa  cum este cea din „Procesul” a lui Kafka sau Biserica Neagră a lui A.E. Baconski. „Străinul” poate constitui o paralelă pentru „Procesul” lui Franz Kafka, sau Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. De aceea mi s-a părut nouă şi interesantă paralela dintre d-nul Mersault (personajul principal din Străinul a lui Camus) şi Winston Smith (personajul principal din romanul 1984 a lui Orwell) şi efectul societăţii asupra lor.

Category:George Orwell Category:Nineteen Eight...

Category:George Orwell Category:Nineteen Eighty Four (Original text : George Orwell, 1984. This self-made image is based on a picture that appears in an old acreditation for the BNUJ.) Picture of George Orwell taken from File:GeoreOrwell.jpg. (Photo credit: Wikipedia)

În „1984” Orwell prezintă lumea într-o societate distopică unde omul este controlat, nu are voie să aibă sentimente individuale, ci doar de grup, comandate de partidul care conduce. Omul nu are trecut şi nu contează ca individ, deoarece poate fi oricând vaporizat, existenţa lui poate fi ştearsă. El este doar o rotiţă într-un mare angrenaj, care trebuie să funcţioneze perfect, pentru ca „maşina” să meargă bine. Winston Smith este unul dintre cei care se opune sistemului, căci deşi înţelege cum, nu înţelege de ce se face totul, cui îi foloseşte ca omul să fie maşină.

Poliţia Gândirii se află pe urmele tuturor celor ce gândesc altfel decât ar trebui. Oameni de ştiinţă, psihologi, sociologi urmăresc pe feţele tuturor oamenilor cele mai mici semne de răzvrătire, deoarece toată lumea este monitorizată şi analizată prin tele-ecrane, care, alături de poza Fratelui cel Mare, există pretutindeni. Este o societate, pentru noi absurdă, în care copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, iar distracţia, pentru ei, este să privească o execuţie publică.

Asta este lumea în care trăieşte Winston Smith, un simplu om ce caută să-şi amintească de viaţa lui, aşa cum a fost ea înainte de Fratele cel Mare şi de a exista Oceania, pe vremea când exista Londra şi Marea Britanie, pe vremea când mama, sora lui cea mică trăiau şi el era fericit. Cele două minute de ură ale zile îi copleşesc sufletul dar este periculos să se manifeste altfel decât aşa cum e de aşteptat.

„Înainte de-a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie.” „ În al doilea minut Ura ajunse la demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, sforţându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi.” „Un extax hidos al fricii şi al răzbunării, dorinţa de a ucide, de a tortura, de a zdrobi feţele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera.” „Lui Winston i se părea că-i îngheaţă maţele. În timpul celor două minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general” … „ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla faţa, a face exact la fel ca toată lumea, acestea erau reacţii instinctive.”  (citat din „1984” de G. Orwell)

Winston visează să iubească şi i se întâmplă minunea asta, iubind-o şi fiind iubit de Julia. Cuvintele „Te iubesc” sunt cele care te pot duce la tortură în Ministerul Iubirii şi la vaporizarea totală. Nimeni nu are voie să iubească pe altcineva în afara Fratelui cel Mare. Viaţa este un program bine stabilit de partid pentru toţi membrii societăţii, dar în principal pentru cei de partid. Prolii (marea masă a proletariatului) sunt cei care nu contează, pentru că ei oricum nu gândesc şi deci au voie să aibă instincte animalice, să se înmulţească şi să ducă o existenţă aproape normală, dar asta numai pentru că nu gândesc, nu simt conştient iubirea, nu sunt capabili de sentimente. Oricine gândeşte e un pericol pentru stabilitatea sistemului şi trebuie „vindecat” pentru ca apoi, când este trup şi suflet de acord cu doctrina, să poată fi ucis.

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

D-nul Mersault, din „Străinul” lui Camus, este pe de altă parte un specimen ciudat al societăţii în care trăieşte şi ale cărei reguli nu ştie să le aplice. Noţiunea de timp este vagă pentru el „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.” Nu ştie câţi ani avea mama lui şi nici nu crede că este relevant acest lucru. Crede sincer că oricum „toţi murim într-o zi” şi deci nu reacţionează în nici un fel, sau cel puţin nu arată nici cele mai mici semne de regret. Este deranjat mai mult de oboseală şi căldură şi se gândeşte la odihnă: „bucuria mea când autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi când m-am gândit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.” (Străinul de Albert Camus). Merge la baie şi o întâlneşte pe Maria cu care va începe o aventură în aceiaşi seară. Nu o iubeşte, dar asta nu l-ar împiedica să se căsătorească cu ea, pentru că „asta nu înseamnă nimic”. El este foarte mulţumit de viaţa lui, care nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalţi, dar pe care nu vrea s-o schimbe. Nu are ambiţii, nu iubeşte, este superficial în toate relaţiile lui – de la relaţia cu mama lui, pe care n-a mai vizitat-o cu multe luni înainte de de a muri, până la relaţiile cu vecinii, sau chiar cele de prietenie. Nu are noţiunea de prieten, de dreptate – crede doar ceea ce i se spune, fără a verifica datele din lene, plictiseală sau din dezinteres. Vecinul, Raymond Sintes, îl foloseşte întâi pentru a scrie o scrisoare, care mai apoi îl va incrimina şi, după aceea, pentru a da o mărturie falsă la poliţie, care îi va aduce un grav prejudiciu, în propria sa apărare în cazul crimei. Nu poate avea sentimente curate, nu poate crede în nimic (este ateu) pentru că toate relaţiile lui sunt de suprafaţă, el este un om superficial, care nu poate comunica în primul rând cu sine şi din această cauză nici cu alţii. Meursault poartă o „mască”, ca şi Winston Smith, pentru că încearcă să mulţumească, atât timp cât nu trebuie să depună eforturi prea mari, pe cei care îl înconjoară. Este văzut ca „un bărbat adevărat”, deoarece nu prea vorbeşte (nu poartă vorba), la fel şi Winston Smith tace, de frică să nu spună ceva care să-l compromită, să dezvăluie ceea ce gândeşte. Asemănarea ar fi, că amândoi sunt acuzaţi de societatea în care trăiesc, pentru că nu se conformează acesteia, dar ei nu pot fi aşa cum li se cere, ei nu cred că greşesc comportându-se aşa. Diferenţa este că, Winston Smith este în permanenţă conştient că toţi ochii sunt pe el, că este judecat după tot ceea ce face, după mimica feţei, sau cum doarme şi ce visează de către cei de la Poliţia Gândirii, pe câtă vreme Meursault nu e conştient de reacţia celorlaţi în ceea ce-l priveşte. Află, doar la proces, că, la înmormântarea mamei, toţi cunoscuţii l-au ţinut ca sub o lupă şi i-au înregistrat toate cuvintele şi gesturile, exact ca un performant „tele-ecran” din lumea lui „1984”. La proces e stupefiat văzând cât de multă lume pare că-l urăşte. Lumea îl judecă, în fapt, pentru că şi-a dus mama la azil, n-a vizitat-o, n-a vrut s-o vadă după ce a murit, şi-a continuat viaţa, fără să fie incomodat, în vreun fel, de pierderea suferită. E judecat pentru că n-a ştiut să-şi aleagă prietenii, pentru că nu a iubit, şi abia mai apoi pentru faptul că a ucis un om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinii lui de a-şi refuza sentimentele, o consecinţă a împietririi sufletului. D-nul Mersault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul care nu întreabă, nu crede în Divinitate, nu iubeşte, nu are prieteni, nu are amintiri, de fapt nu are nici prenume. Prin asta el seamănă cu O’Brien (prietenul lui Winston şi ,în acelaşi timp, călăul lui, membru al partidului interior), cu d-nul Charrington, cu Parssons – ei nu au prenume deoarece nu le este necesar, pentru că este mult prea intim, prea apropiat, iar Partidul nu are nevoie şi nu cere intimitate. Mariei nu-i trebuie, în schimb, numele de familie, nici Juliei, de altfel. Ele sunt simbolul eternului feminin, sunt cele care oferă o clipă de răgaz, o amintire pentru zilele grele ce vor veni. Amintirea lor se confundă cu libertatea, cu soarele, cu vântul, cu vremurile fericite:

„..am căutat un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei”.(Străinul de Albert Camus)

„Se făcea că era pe Tărâmul de Aur, sau că stătea în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, … şi nu făcea nimic, stătea, pur şi simplu la soare, vorbind de lucruri paşnice.”(1984 de George Orwell )

După luni de detenţie Meursault îşi aminteşte despre mama şi tatăl lui. Sunt puţine amintiri ale tatălui, dar ţine minte că aceasta „vâna” toate execuţiile capitale, la care ţinea să fie martor. Într-unul din „scenariile” pe care şi le imaginează, în eventualitatea eliberării sale, Meursault se gândeşte să meargă şi el la toate execuţiile. I se pare extrem de important acest lucru, educativ. Regăsim acest gând nu doar în „1984”, unde copiii, îndoctrinaţi de Partid, merg cu cea mai mare plăcere la execuţii, acestea fiind considerate culmea distracţiei, cât şi în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka, unde, pe vremea fostului comandant, copiii erau puşi în primele rânduri, să asiste la torturarea condamnaţilor cu Maşina, invenţie a aceluiaşi comandant. Ideea participării lui Meursault la execuţii poate însemna o nevoie de a-şi reafirma existenţa, de-a simţi ceva profund, de-a se simţi viu. 

Spre sfârşitul cărţii, Meursault începe s-o înţeleagă pe mama lui, aşa cum n-a înţeles-o pe vremea când trăia şi începe să creadă că moartea e doar începtul spre o nouă existenţă. Este o schimbare ciudată, având în vedere că el nu crede în Dumnezeu şi viaţa veşnică. Winston Smith este „curăţat de păcate” la Ministerul Iubirii, prin tortură şi apoi redat societăţii, pentru a putea deveni „pur” în vederea uciderii lui. La fel ca şi preotul care îl vizitează pe Meursault în închisoare şi care doreşte să-l aducă pe drumul cel bun, pe Winston nu îl pot ucide înainte de a se converti, trup şi suflet, la Fratele cel Mare.

În ambele romane, societatea are un cuvânt important şi definitoriu, atât pentru că ea este cea care impune regulile, cât şi pentru că este cea care condamnă, prin membrii colectivităţii, pe toţi acei care nu se conformează acestor reguli. Este adevărat că unul din romane este o contrautopie şi celălalt un roman specific secolului XX, roman al absurdului, dar este tot atât de adevărat că societatea ne face şi ne impune şi nouă regulile ei. Noi suntem, uneori, Winston sau Meursault; suferim de pe urma greşelilor noastre trecute; nu reuşim să comunicăm; nu ne cunoaştem şi nu îi cunoaştem pe cei de lângă noi. Poate că nu înţelegem cum şi de ce trebuie să se întâmple lucrurile aşa, dar măcar noi putem visa, putem iubi, putem spera, putem avea idealuri şi credinţă. În speranţa că, pentru cei ce citesc acest mic eseu, cel puţin, toate lucrurile se vor termina cu bine, sper să ne revedem pe câmpiile imaginaţiei.

Recomand cu căldură aceste cărţi celor care vor să citească ceva interesant şi care să dăinuie prin timp. Mie mi-au fost lecturi obligatorii la facultate, m-am bucurat că le-am citit, că mi s-a oferit posibilitatea unei analize. Acestea au fost şi ecranizate, dar eu n-am văzut filmele. Mi-ar fi plăcut, însă, să le văd. Străinul (The Stranger) a fost ecranizat în 1946 în regia lui Orson Wells iar în 1967 filmul Lo straniero (titlul în original) a fost regizat de Luchino Visconti. Filmul 1984 a apărut chiar în anul 1984, în regia lui Michael Radford. Am discutat anterior despre cartea 1984 cu drugwash. Mi-ar fi plăcut să pot reveni asupra textului, pe care, recunosc, l-am scris de ceva vreme. Aş fi curioasă de părerea voastră după ce citiţi sau dacă aţi citit aceste romane. Mi-ar place să îmi spuneţi ce ştiţi despre filmele care ecranizează aceste cărţi. De asemenea aş fi curioasă ce alte romane asemănătoare sau prezentând lumi distopice aţi citit şi pe care mi le recomandaţi spre lectură.

Vă recomand să treceţi şi pe la: Emil Călinescu.eu, Almanahe, LaFeeBlanche, Fructitza- carte şi film, Recenzii beletristică Andreea Toma, Hapi.Riverwoman, Mixy.ro, AnzhelaMovies, Cristian Lisandru, Cinemagazin.ro, Filme şi cărţi, Marele Ecran, Movie Zone-Piratul cinefil,  Stefania’s , FreeTagZone, Antoaneta Moga, Cinabru, Daniela, Sayuki’s blog, ChGabriela’s Blog, Cuvinte răvăşite, Dragoş Călinescu, Fatadefragi, Denisa Aricescu, Drd Emil Călinescu – studentul minune, DeLaBirou, În grădina mea, Vienela, Wish of Love. Summer Love, Scriptorium, Cronicile unui psihoterapeut, Personalitate autentică , Personalitatea, Coltu’ cu muzică, Jurnal de fraieră şi Teo Negură

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

45 de răspunsuri la „Un „Străin” în lumea lui „1984” – Camus şi Orwell faţă în faţă

  1. Sorin-Lucian Berbecar

    Noiembrie 19, 2012 at 10:20 pm

    Ca și tine, și eu am avut aceste cărți drept lecturi obligatorii în facultate. Cu toate acestea „Străinul” nu am citit-o. „1984” am citit-o și mi-a plăcut cât de cât. (mai mult mi-a plăcut Fahrenheit 451, pe care am avut-o tot pentru același curs).
    Filmele nu le-a văzut deloc. De obicei citesc cartea și apoi văd filmul, dacă mai apuc, ori dacă mai am chef.

    Recomandări nu prea pot să îți fac, deoarece sunt absolut convins că ai citit mult mai multe cărți decât mine. Fructitza vorbea într-o recenzie despre 1Q84 de Murakami. Ea era încântată și mă gândeam să îi dau o șansă trilogiei și să o încerc și eu. De asemenea am mai găsit o carte ce pare interesantă (recenzia pe cititoruldecarti.ro), „America One” a lui George Lazăr (distopică și românească totodată).

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 19, 2012 at 10:54 pm

      Străinul este o carte care se citeşte uşor, cu fraze frumoase şi, în acelaşi timp, simple, scurte. Am citit cartea într-o zi. Este adevărat că mă grăbeam, în sesiune fiind, dar oricum este un roman scurt. Cât despre 1984 – poate văd eu altfel lucrurile pentru că citeam şi comentam cu soţul meu citind – „uite asta recunosc, parcă aşa era şi pe vremea lui Ceauşescu”. Pe urmă m-am gândit că deşi Orwell n-a scris romanul pe vremea totalitarismului românesc, a cunoscut alte două regimuri totalitare din care s-a inspirat :Rusia sovietică (Gulagul) şi regimul lui Hitler din Germania. Scris în 1948 (În titlul ultimele două cifre sunt inversate intenţionat) romanul accentuează tarele unor lumi care au existat iar nebunia şi frica, conducerea prin teroare ne-au fost şi nouă familiare. Lipsa celor trebuincioase, schimbarea istoriei şi retragerea cărţilor din biblioteci ale autorilor indezirabili (omisiunea personalităţilor din dicţionare) nu-i distopie ci a fost realitate. Că acele cărţi s-au reîntors pe rafturi, că vorbim din nou despre scriitori care 40-50 de ani au fost nume de nerostit .. este un fapt pozitiv. Oricum, mi-ar place să văd şi filmele. Chiar dacă eu voi fi întotdeauna de părere că doar cărţile slăbuţe au ecranizări mai reuşite decât cartea, nu pot să uit că aceste filme sunt regizate de mari nume şi au şi actori pe măsură. Poate voi reuşi să le văd. Până atunci putem să vorbim mult, mult … despre cărţi şi personajele lor.

       
  2. melanietoulouse

    Noiembrie 19, 2012 at 10:36 pm

    Bonsoir! 🙂 2 uriasi ai literaturii universale, 2 carti indispensabile… îi iubesc pe Camus & St-Exupéry din liceu, apoi i-am studiat si la facultate, ca si pe Orwell… de câtiva ani, locuiesc la nici 4kms de aerodromul de unde Tonio-St-Ex a decolta si-a aterizat de-atâtea ori pâna-n 1944, când s-a prabusit în Mediterana… Orwell e „altceva”, vive la différence! 🙂
    – – –
    urmariti cumva si?…
    http://orwelldiaries.wordpress.com/
    – – –
    Bonne continuation! 🙂

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 19, 2012 at 11:09 pm

      Bună seara! 🙂 Este cu adevărat o noutate pentru mine Orwelldiaries. M-am uitat şi trebuie să recunosc sunt foarte nerăbdătoare să citesc, unele fraze mi-amintesc de 1984. Cât despre cei doi scriitori – ai dreptate este lectură nu obligatorie ci indispensabilă 🙂 Scrierile lui Camus şi Saint-Exupéry sunt deosebite. Chiar spunea într-un post sau comentariu, referitor la Micul Prinţ, că Saint-Exupéry ar fi fost ţinut minte chiar şi dacă ar fi scris doar această lucrare. M-a impresionat şi pe mine atât ca şi scriitor, dar şi ca om. Un erou adevărat. Mi-aş fi dorit să fi putut merge când a murit, ca şi Micul Prinţ, înapoi la ceea ce avea mai drag, pe o planetă îndepărtată. Mulţumesc de comentariu şi de urare 🙂 dar şi de link… Vă mai aştept.

       
      • melanietoulouse

        Noiembrie 20, 2012 at 12:30 pm

        Cu placere… Merci à vous, aussi! 🙂

        „Le petit prince” mi-e la fel de drag din copilarie, ca si „Alice in Wonderland” si „Vrajitorul din Oz”… 🙂
        – – –
        @”Mi-aş fi dorit să fi putut merge când a murit…” – daca va referiti la St-Ex, nici avionu’, nici el n-au fost regasite, s-au prabusit undeva în largu’ Corsicii… acum câtiva ani, un pescar marseiez a gasit în plasa printre pesti si crustacee bratara de argint a lu’ Tonio, pe care i-o oferise sotia lui, Consuelo…(a fost autentificata de catre rudele lor înca în viata). Am scris despre el aici, daca aveti timp si „chemare”, bineînteles: 🙂

        http://incaunipocrit.wordpress.com/?s=saint-exup%C3%A9ry&submit=Search
        – – –
        Salutari toulousene însorite, o zi senina si spornica! 🙂

         
      • bibliodevafiliala3

        Noiembrie 20, 2012 at 5:06 pm

        Am citit articolul – excepţional scris şi foarte bine documentat. Felicitări!. O să scriu şi pe blog, acolo unde aţi postat, dar două felicitări nu strică 🙂 Cât despre St-Exupéry – dacă tot nu i.a fost găsită decât brăţara, pot spera că a ajuns să trăiască pe planeta florii sau în oricare rai ar fi vrut 🙂 Sunt oameni geniali care merită cu prisosinţă totul şi au parte de foarte puţin timp pentru această viaţă.

         
      • melanietoulouse

        Noiembrie 20, 2012 at 12:34 pm

        P.S. Despre St-Ex, iata un site interesant… Bonne lecture! 🙂

        http://www.antoinedesaintexupery.com/

         
      • bibliodevafiliala3

        Noiembrie 20, 2012 at 5:02 pm

        Mulţumesc mult. M-am uitat, sper să reuşesc să citesc şi să înţeleg cu câtă franceză cunosc 🙂

         
  3. vax-albina

    Noiembrie 20, 2012 at 8:23 am

    Ma laud si eu ca le-am citit. Dar m-ai facut sa-mi doresc sa le recitesc. Pe Camus si pe Kafka. Cat despre filme, eu imi fac filmul meu in minte atunci cand citesc o carte si niciodata nu s-a potrivit cu filmele altora.

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 20, 2012 at 8:32 am

      Mă bucur că am reuşit performanţa de a trezi dorinţa de a relectura cărţile. Şi mie mi se pare că văd cu alţi ochi, acum la maturitate, cărţile şi altfel înţeleg mesajul lor. Mă întreb, pentru cine n-a prins comunismul sau altă formă de dictatură cum poate percepe, la justa valoare cartea lui Orwell. În privinţa filmelor recunosc şi eu că sunt cel mai potrivit regizor al cărţilor pe care le citesc.

       
  4. beausergent

    Noiembrie 20, 2012 at 9:56 am

    Pentru mine, „1984” a fost un îndreptar practic de convieţuire cu soacra. I-aş saruta mîinile lui Orwell de câte conflicte inutile m-a scutit. sunt întru-totul de acord şi cu diagnosticul pus de tine: „are un cuvânt important şi definitoriu, atât pentru că ea este cea care impune regulile, cât şi pentru că este cea care condamnă, […], pe toţi acei care nu se conformează acestor reguli.”

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 20, 2012 at 5:17 pm

      Pe sistemul trebuie să taci şi să înduri şi nimeni să nu îţi ghicească după mimică gândurile? Da, Orwell ne-a arătat cum poate fi mai rău – deci ceva mai bine este foarte bine 🙂 Mă bucur că eşti de acord cu diagnosticul pus. A fost un eseu care mi-a picat la un examen la facultate. Aveam de ales, la literatură comparată să facem comparaţia între 2 romane. Eu le-am ales pe acestea pentru că mi s-a părut logic şi uşor de făcut. Pe urmă, când am ieşit din examen am scris tot ceea ce-mi aminteam pe o foaie, iar ulterior am pus şi citatele (pe care nu le-am scris, evident în examen). Acesta a fost apreciat de redactorul revistei noastre şi a apărut într-unul din primele numere. Acum am rescris o parte din el şi l-am completat. Ce e ciudat este că mi-am reamintit cărţile cu atâta precizie de parcă le-aş fi citit ieri. Eu am o memorie destul de uzată … aşa că mi-am dat seama că reţin amănunţit doar cărţile care mă impresionează profund, iar 1984 rămâne una din cărţile mele de referinţă.

       
  5. Drugwash

    Noiembrie 21, 2012 at 4:46 pm

    După cum spuneam la mine, sînt extrem de obosit, aşa că am să fac o remarcă scurtă: mă simt ca un străin în Oceania.

    Foarte bun articolul, am să-l recitesc pe îndelete cu mintea odihnită. Tare aş vrea să recitesc şi cartea, e pe raft şi mă aşteaptă cuminte, dar ziua n-are decît 24 de ore iar mie mi-ar trebui cel puţin 48, dacă se poate fără somn inclus, ca să fac tot ceea ce mi-am propus.

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 21, 2012 at 5:15 pm

      Mersi de comentariu. Cred că lipsa timpului a devenit şi pentru mine o problemă. Azi chiar mă gândeam că ar trebui, dacă aş putea să fiu multiplicată eu sau suplimentată ziua cu încă 24 de ore. Cum nici una din două nu se poate, rămânem cu speranţa că, printre picăţele, reuşim să le strecurăm, să ne strecurăm 🙂

       
      • Drugwash

        Noiembrie 22, 2012 at 4:53 am

        Unii dintre noi – OK, marea majoritate, ce mai tura-vura! – trăim o viaţă din speranţe, amînăm pe mai tîrziu ceea ce nu putem face ori avea azi, iar acel „mai tîrziu” se dovedeşte o Fata Morgana, iar dacă printr-un accident al sorţii apucăm să se împlinească, ne dăm seama că e prea tîrziu, nu mai are efectul dorit/scontat sau chiar dimpotrivă. Tristă realizare a trecerii inexorabile a timpului.

        După cum s-a menţionat şi mai jos, „Equilibrium” ar fi un film demn de categoria distopiei, laolaltă, poate – deşi cumva tratează un alt subiect – cu „Aeon Flux” şi cu o producţie destul de obscură însă cu un mesaj suficient de puternic: „Nightmare City 2035” (2007).

        shiki shiki said here :
        […] nu am nici un chef sa citesc carti care seamna cu viata reala. […]

        Aş fi de acord cu ce spune shiki shiki, ne e destul realitatea, nouă celor ce-o putem distinge printre iluziile înalt tehnologizate ale secolului, însă ideea principală a articolului bănuiesc a fi cea de a deschide ochii celor ce nu au avut vreodată contact cu asemenea lume în trecut şi o percep pe cea curentă drept un minunat basm cu eticheta FB.

        Dincolo de asta, cu puţină imaginaţie şi cultură tehnică, oricine îşi poate da seama ce posibilităţi se deschid unui „Frate Mai Mare” atunci cînd fiecare casă are cîte un Kinect sau un televizor cu comenzi cinetice, care practic nu sînt altceva decît mini-camere de filmat care te urmăresc permanent, chipurile aşteptînd să primească comenzi, dar în realitate (cea curentă sau una viitoare, trasată după „regulile” din „1984”) trimiţînd informaţia către „sediul central”. Şi desigur, cîtă „grijă” din partea producătorilor de laptop-uri/notebook-uri/tablete/telefoane mobile/etc de a îngloba cîte o cameră video în fiecare aparat şi cîte un microfon (sau şase, după cum spunea cineva despre un Nokia N90 sau ceva din gama respectivă)…
        Ştiu că sună paranoic şi imposibil, dar aşa suna şi „1984” la vremea cînd a fost publicată şi iată, unii dintre noi recunosc puternice similarităţi cu vremuri trăite pe viu.

        Din păcate, tot ce putem face e să devenim conştienţi de realitate, dar nu să o şi schimbăm în bine, în „cum a fost odată” sau „cum ar trebui să fie”… Iar conştiinţa realităţii crude ne face să suferim mult mai mult decît dacă nu am fi ştiut nimic. Dar oare chiar e mai bine în postura de „fericiţi cei săraci cu duhul”…?

         
      • bibliodevafiliala3

        Noiembrie 22, 2012 at 8:43 pm

        Ai dreptate! În ziua de azi, mai mult ca altădată „Big Brother is watching” sau are posibilitatea de-a o face. Este interesant, mă uit la un serial Person of Interest, în care cei doi protagonişti, află, anunţaţi fiind de intenţii criminale ale unor persoane de la un supercalculator care interpretează tot ceea ce află de la toate camerele de luat vederi care ne înconjoară. Serialul este antrenant, ideea de a fi urmăriţi prin tot ceea ce mişcă este, în schimb, destul de înspăimântătoare. Pe de altă parte, copiii sau tinerii din ziua de azi nu cred că ar percepe drumul pe care ar o poate lua puterea, încet, încet de la primele semne (obligaţii şi dezinformări) până la teroare. Este bine să citească, să înţeleagă că nu doar Jules Verne a fost scriitorul al căror cărţi au prins formă în viitor, ci şi în mod tragic pentru oameni, unele lumi distopice imaginate de alţii.

         
      • Drugwash

        Noiembrie 23, 2012 at 8:11 am

        Am văzut relativ de curînd, undeva pe iutub cred, o filmare care prezenta un soft de supraveghere, instalat la o şcoală sau internat. Erau cîţiva copii în curte, jucau mingea, iar la un moment dat cineva a dat mingea peste zidul înalt de cărămidă. Unul dintre copii s-a urcat pe băncuţa de lîngă zid, fiind încă neclar dacă doar se uita după minge sau avea intenţia să sară s-o aducă.
        În acel moment, softul a dat alarma că un copil încearcă să „evadeze”. Practic, acel soft încerca să ghicească intenţiile persoanelor după gesturi, iar faptul că o persoană s-a urcat pe o bancă lîngă zid era interpretat drept o încălcare a regulilor.
        Acum, dacă asemenea softuri automatizate vor fi puse în mod oficial la lucru, nu va trece mult pînă cînd ele vor comanda arme care vor „rezolva” în mod cu totul automat şi eficient, „problema”. Poate nu în şcoli (dar, după mintea lor, de ce nu?), însă în puşcării şi instituţii de mare sensibilitate, în mod sigur. Şi apoi va fi întotdeauna vina „programului”, nu a vreunui paznic prea conştiincios, dacă se va întîmpla vreun „accident”. Prinde orbu’, scoate-i ochii!

        Pentru orice generaţie din orice vremuri, realitatea curentă este pentru ei punctul zero. Oricîte cărţi ar citi, oricîte filme documentare ar vedea, e mult prea greu pentru ei să realizeze implicaţiile profunde ale unor evenimente, atîta vreme cît nu au experimentat pe viu o altă realitate contradictorie cu care să poată face comparaţie. În special acum, cînd tehnologia modernă poate crea efecte speciale comparabile cu realitatea, e foarte uşor de manipulat istoria în direcţia dorită de către cei de „sus” şi atunci orice eventuală comparaţie va deveni o inducere în eroare.

        Tehnicile de manipulare a maselor enumerate de profesorul Noam Chomsky în „decalogul puterii”, sînt aplicate în mod vizibil – pentru cei ce au reuşit să evite spălarea creierului – însă restul, marea majoritate, în cazul în care iau contact cu informaţii de acest gen, izbucnesc în rîs şi te consideră paranoic sau de-a dreptul nebun dacă le prezinţi acele lucruri ca fiind reale; asta fiindcă manipularea deja i-a „convertit”, la fel ca în „1984”. Mi s-a aruncat în faţă – de către anumite persoane – că l-au studiat pe Chomsky în facultate. Suna atît de plat, de parcă era vorba de Creangă sau Rebreanu; am înţeles că habar n-aveau de ceea ce spune omul ăla, deşi eu nu mi-am pierdut timpul prin facultăţi. Îmi vine în minte un termen ad-hoc pentru a-i defini pe aceşti oameni: „zombi intelectuali”. Şi nu ştiu dacă să-i invidiez pentru traiul relativ lipsit de frămîntări (deşi aşa ceva se apropie de utopie, cu noianul de taxe, impozite, datorii la bănci şi tot restul), sau să le plîng de milă pentru traiul ciuntit de lipsa adevărului şi a libertăţii sub toate formele ei.

         
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 23, 2012 at 11:26 am

      Mă gândeam că trebuie să existe un soft asemănător dacă au făcut şi un serial pe temă. Am observat că filmele apar cumva ca să te obişnuiască cu orice idee, oricât de imposibilă ţi-ar părea. Aşa încât să nu reacţionezi atunci când se implementează. Noi am văzut Soldatul universal pe vremea când părea SF. Acum, dacă te uiţi la echipamentul soldaţilor, seamănă ca două picături de apă cu cel din film. Cât despre istorie, la noi încă este greu pentru că nu toate lucrurile sunt exclusiv în baze de date, ci mai sunt şi arhive fizice. La americani un hacker bun îţi poate şterge ID-ul, poate înlocui poza, sau grupa sanguină. Interesant mi s-a părut thriller-ul cu Sandra Bullock, Reţeaua (The Net) în care persoana este înlocuită cu alta fără să fie o problemă. Cât despre studiul manipulării maselor – se face la facultăţi. Iar cărţi care să trateze subiectul manipulării de orice fel apar la toate editurile. Este bine să le citeşti ca să poţi să fii în gardă, să fii atent şi să nu te laşi manipulat.

       
      • Drugwash

        Noiembrie 23, 2012 at 12:12 pm

        Foarte bună observaţia ta despre filme, chiar îmi trecuse prin cap aceeaşi idee ceva mai devreme. Chiar ieri citeam într-un articol cum că s-au întlnit unii „şmecheri” să semneze un anume protocol prin care nu au voie să producă roboţi autonomi de luptă – ceea ce i-a fost prezentat publicului în seria „Terminator”. Impresia mea e că acolo s-a discutat cam despre ce sume sau beneficii să li se ofere diverselor „organizaţii” şi „asociaţii” ca să ţină sub tăcere faptul că acele „unităţi” se produc de mult şi sînt folosite în diverse operaţiuni.

        Am văzut ambele filme din seria „The net”, la fel şi cele din „Universal soldier” şi multe altele de gen, fiindcă de mic copil am avut o afinitate pentru SF, ca o dorinţă subconştientă de a contrabalansa realitatea fadă. De acolo am învăţat ce se poate crea atunci cînd o minte inteligentă e pusă în slujba răului – în mod voit sau forţat. Şi am observat, de-a lungul anilor, cum poveştile din cărţi şi filme – ce păreau imposibile la acea vreme – au început să prindă contur în realitate. Şi de la o vreme încolo, cînd realizările utile şi frumoase au început să lase loc coşmarurilor tehnologice şi politice, am început să mă urăsc fiindcă mi-am dorit, la vremea copilăriei, ca lumile din poveştile SF să devină realitate.

        Arhivele se pot rescrie, pe motiv că erau prea deteriorate, sau pur şi simplu fără motiv, fiindcă aşa a venit ordin „de sus”. Iar după cum ştii, ordinul se execută, nu se discută. Cine află, ori e cumpărat, ori e „plantat”. E simplu, mai ales cînd nu există organizare şi comunicare directă, efectivă, între departamente. Sistemul „cubicle” unde nimeni nu trebuie să ştie ce face cel de lîngă el de care-l desparte doar un perete subţire ori un geam, se extinde la scară mult mai mare. Divide et impera este baza acţiunilor.

        Cel mai bine e ca oamenii să înveţe intensiv, să-şi dezvolte logica, raţionamentul, să caute întotdeauna răspunsurile corecte şi să nu se bazeze exclusiv pe explicaţiile şi promisiunile unora care n-au acelaşi interes ca ei (ci, poate, chiar unul contrar). Oare era criminal sloganul „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!”? Pentru profitorii din Vest, da. L-au săpat pînă l-au dărîmat. Acum l-au înlocuit cu „Consumaţi! Consumaţi! Consumaţi!” şi nimeni n-are nimic de obiectat, deşi deşeurile sufocă planeta şi resursele sînt tot mai puţine. Apoi se trezeşte un grup de bogătani rasaţi (‘tu-le rasa!) să zică că sîntem prea mulţi pe pămînt şi ar trebui să reducă drastic populaţia. Şi şi-au pus planul în aplicare – semnele sînt peste tot, pentru cine are ochi să vadă. Hoţii, criminalii, escrocii, citesc cărţile despre manipulare ca să se perfecţioneze în „meserie”, iar oamenilor cinstiţi şi chinuiţi li se bagă pe gît cu forţa Biblia, religia în general, cică să tăcem din gură şi să întoarcem şi celălalt obraz. Şi cine ne spune asta? Păi hoţii cei mai mari, cei mai de sus.

        Asta e lumea în care trăim, asta e direcţia în care se îndreaptă: prăpastia.

         
      • bibliodevafiliala3

        Noiembrie 23, 2012 at 3:02 pm

        Din păcate şi nefericire cred, cu tot optimismul meu, că ai dreptate 😦

         
      • Drugwash

        Noiembrie 23, 2012 at 3:14 pm

        Şi-n genunchi îmi doresc să greşesc. Căci eu nu vreau rău nimănui, ci doar viaţă liberă şi decentă pentru fiecare. Nu zîmbete perfide ce prevestesc dezastrul, ci zîmbete sincere. Nu strîngeri de mînă ce mută hotare de ţară, ci din cele amicale, calde. Visez o lume bună şi dreaptă; măcar lăsaţi-mă să mor visînd frumos…

         
      • bibliodevafiliala3

        Noiembrie 23, 2012 at 3:22 pm

        Păi şi eu visez, la fel ca şi tine. Uneori visând te trezeşti în plin coşmar. Nu ştiu dacă există societate perfectă sau dacă pentru oameni va fi vreodată una, dar eu sper mereu să apuc să trăiesc nu într-o utopie, dar într-o lume unde bunul simţ şi dreptatea să fie puse pe piedestal şi urmate zilnic de fiecare. O să existe nervi şi răutăţi pentru că suntem oameni, dar aş vrea ca la nivel macro să fiu UMANI şi BUNI. Pe de altă parte ştiu că există Yin şi Yang. Bunătate şi răutate şi că ele trebuie să fie într-un echilibru. Totuşi mă întreb dacă în ultimul timp nu înclină puţin balanţa în favoarea Răului mai degrabă. Aş vrea să existe MERITOCRAŢIE şi nu MEDIOCRITATE …. şi nu cred că sunt singura care vrea asta.

         
      • Drugwash

        Noiembrie 23, 2012 at 3:32 pm

        Sper totuşi să nu ne încurcăm în fire, căci cartea lui Primo Laurenţiu cu acelaşi nume (Meritocraţia) cam are valenţe New World Order, iar asta nu e deloc de bun augur, ci dimpotrivă.
        Să facem distincţie între adevăraţii oameni de valoare şi cei promovaţi pe cu totul alte criterii. Din cîte am observat, cei care ar avea capacitatea să conducă lucrurile pe un făgaş normal şi corect, se ţin cît mai departe de viaţa politică/publică. Nu-i pot condamna, e cuşca cu lei acolo. Schimbarea trebuie să fie la cu totul alt nivel, iar asta chiar sună a utopie – bolnavii de putere n-o vor ceda în veci şi nu-i armată să-i înfrîngă.

         
  6. Hapi

    Noiembrie 21, 2012 at 7:05 pm

    1984 mi-a placut foarte mult. As vedea si o ecranizare cu multa placere….ceva mai adaptat zilelor noastre 🙂

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 21, 2012 at 10:06 pm

      Ai dreptate, din moment ce s-a adaptat zilelor noastre Shakespeare, cu atât mai mult ar putea 1984 să fie actual. Ba, chiar, aş zice că s-ar putea crea uşor aparenţa unei lumi distopice cu noile tehnici şi efecte speciale. Mă gândesc la camerele de filmat, la poliţia gândirii şi felurite moduri de a recepta gândurile subiecţilor. Ar fi cu adevărat interesant. Eu sper să reuşesc să văd măcar filmul vechi, chiar dacă, după cum m-am uitat în poze, actorul nu mi se pare potrivit pentru un rol de îndrăgostit, fie el şi într-o lume distopică şi aflată sub controlul Fratelui cel Mare (care frate ar putea să nu existe … ci să fie doar o idee, o maşinărie…)

       
  7. Stefania

    Noiembrie 21, 2012 at 8:34 pm

    Excelent articolul, Roxana! O recenzie excelenta, care te-ndeamna la citit si recitit ambele romane.
    O seara minunata iti doresc, Roxana, cu mult drag! 🙂

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 21, 2012 at 9:58 pm

      Mulţumesc frumos, Ştefania! O seară plăcută şi ţie şi multă sănătate îţi doresc.

       
  8. shiki shiki

    Noiembrie 21, 2012 at 10:59 pm

    ei uite ca o sa fac eu nota discordanta cu toata lumea. nu mi-au placut , nu le-am citit decat partial , nu ma intereseaza ecranizarile lor, nu am nici un chef sa citesc carti care seamna cu viata reala.nu ma omor nici cu St Exupery.nu as zice ca Alice in tara minunilor e lume distopica, or Vrajitorul din oz sau Fantasia din Never ending story daca o luam asa. carti nu stiu sa -ti recomand de genul asta dar ca filme Gattaca si Equilibrium (asta chiar mi-a placut mult). lumi ciudate care nu sunt ce par a fi mai sunt -magicianul lui Fowles, cvartetul din alexandria al lui Durell si sa indraznesc sa spun faimosul pendul al lui foucault, dar astea nu seamana cu tema ta.
    si azi la raportul de garda am auzit niste elucubratii demne de orwell 😛

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 22, 2012 at 8:13 pm

      Eram convisă că vei scrie ceva asemănător. Cred că eşti sătulă de realităţii orweliene ale lumii tale şi evadezi într-o carte care să fie opusul acestei realităţi. Nu ştiu eu dacă aş fi ales să citesc aceste cărţi dacă nu eram nevoită. Totuşi, odată ce le-am citit le-am apreciat cu adevărat pentru stilul, ideea şi realizarea deosebită. Cât despre filme – le-am văzut pe toate. Mi-a plăcut mult Equilibrum şi atunci când îl văzusem citisem 1984 şi chiar în timpul vizionării făceam paralele mentale între ideile din carte şi film. Cum spunea Hapi, eu cred că o ecranizare modernă ar fi interesantă. Mersi de comentariu şi de recomandări.

       
  9. vienela

    Noiembrie 27, 2012 at 7:29 am

    Am citit si eu Strainul, cred ca la un an, doi dupa revolutie. Mi-as dori sa il recitesc, cu mintea de acum. Probabil as intelege mult mai multe.
    Multumesc mult pentru recomandare.

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 27, 2012 at 8:51 am

      Da, la maturitate înţelegem altfel această carte. Eu, cel puţin, aşa am făcut. Cu mare plăcere 🙂

       
  10. Alexandru Ioan

    Decembrie 21, 2012 at 9:25 am

    Cărţi bune, chiar foarte bune- Din Străinul mi-a rămas în minte simplitatea personajului principal, precum şi indiferenţa sa, gândul ce-l trimite pentr-o clipă la Dostoievski, iar din 1984 modul în care omul poate fi înfrânt. V-aş recomanda şi Cronica păsării-arc de Murakami, Amintiri din casa morţii de Dostoievski, Stăpânul Petersburgului de Coetzee, Magicianul de Fowles…

     
    • bibliodevafiliala3

      Decembrie 21, 2012 at 6:53 pm

      Mulţumesc de comentariu şi de recomandări. O parte am citit. Mi-a plăcut Fowles şi am citit cu interes Dostoievski, chiar dacă Amintiri din casa morţilor mi-a lăsat un gust amar. Murakami este un scriitor de valoare certă, deşi eu până acum am frunzărit doar romanele sale şi am citit doar povestirile din Salcia oarbă, fata adormită. Mă bucur de vizită şi vă mai aştept pe aici.

       
  11. Ritiu Maria

    Noiembrie 7, 2013 at 6:17 pm

    Eu acuma am ajuns sa citesc eseul si cum am citit de curand si Jocurile foamei, am stiut si mai bine ce inseamna o lume distopica, nefunctionala, in care un mic grup de „conducatori”, transforma intr-un cosmar viata celor multi, inrobiti si indobitociti, cu scopul de a-i folosi ca pe niste roboti, fara vointa si fara viata spiriruala, lipsiti de libertate si de orice initiativa..
    Atat articolul (eseul), cat si comentariile m-au facut sa retraiesc o parioada din comunism, cand simteam ca, n-o sa mai rezist sa aud elogiile „preaiubitilor conducatori”, facute in sedinte interminabile si pentru a-mi pastra inegritatea mentala, imi gaseam preocupari, scriind in agenda toate ineptiile ce se vehiculau, pentru a arata „interes”, fata de subiectul/ele dezbatute.
    N-a fost usor, dar am rezistat „eroic” pentru ca, stiam ca munca pe care o fac este folositoare si-i ajuta pe oameni, fiinca lucram intr-un domeniu social.
    Romanele comparate au lucruri in comun si te duc cu gandul la munca ce o faceau societatile respective pentru a „tembeliza” populatia si la o aduce la preocupari legate doar de asigurarea celor necesare pentru fiecare zi in parte, iar „idealurile” comuniste erau doar pentru cei ce aveau „ciolanul” aproape.
    Mi-a placut mult modul de prezentare, comparatiile facute, care intr-adevar te duc cu gandul la similitudinile personajelor si lupta dusa de acestea pentru a-si face cunoscute temerile, neimplinirile si pentru a face ca speranta sa mai poata dainui chiar si doar in subconstient.
    Felicitari, prezentarea acestor carti a dat posibilitatea ca, unii dintre noi sa recitim ori sa ne pune in planul de lectura aceste scrieri.
    Un gand bun si multa sanatate.

     
    • bibliodevafiliala3

      Noiembrie 7, 2013 at 8:03 pm

      Mulţumesc! Mă bucur că ţi-a plăcut eseul. A fost, la origine, un subiect ales pentru un examen la facultate. Ni s-a dat să comparăm oricare două romane din cele 15 pe care le-am avut de citit pentru acel examen. Pe moment ştiu că m-am temut că n-o să ştiu pe care două să le compar, pe urmă le-am ales pe acestea, chit că ele nu sunt acelaşi gen. Când am ajuns la servici, am vorbit cu colega mea Denisa, care este redactorul revistei nostre şi i-am povestit ce am primit la examen şi ce am ales eu să scriu. Ei i s-a părut interesantă comparaţia şi mi-a spus să sciu un articol pentru revistă. Pentru blog l-am mai adaptat puţin, l-am revizuit şi am mai completat cu unele citate. Mă bucur că îţi place să povesteşti aici, alături de noi – toţi ceillalţi membrii de club. Amândouă romanele sunt o lectură interesantă. Mie, tocmai pentru că mi-a adus aminte de comunism, mi-a plăcut mai mult 1984. Totuşi, absurdul situaţiei lui Mersault, om care, judecat pentru un omor în legitimă apărare, ajunge să fie condamnat la moarte mai ales pentru faptul că n-a ştiut când a murit mama sa, pentru faptul că s-a dus la întâlnire cu o fată chiar atunci, şi pentru că, de fapt, nu avea nici un prieten adevărat – pentru că nu ştia să aibă o relaţie cu nimeni. Ciudat roman – ca de altfel toate cele pe care le-am citit din literatura absurdului. Toate cele bune şi ţie şi o săptămână frumoasă.

       
  12. Povestile Mele

    Februarie 3, 2014 at 11:06 pm

    E incredibil cum a putut sa redea Orwell cu al sau 1984 ideile comunismului!
    Nu sunt de formatie umanista, astfel ca nu am avut de-a face cu „lectura obligatorie” – am descoperit aici o noua carte de pus pe lista de lectura, Strainul, mai ales daca face parte din literatura absurdului. Kafka e unul dintre autorii mei preferati.

     
    • bibliodevafiliala3

      Februarie 4, 2014 at 8:00 am

      Şi eu am simţit citind Orwell că fac o incursiune în trecut. Cred că cine n-a trăit vremurile acelea, înţelege şi percepe diferit cartea. Cât despre Străinul – este una din cărţile pe care le-am citit obligată fiind, dar care mi-au rămas adânc întipărite în minte. Se citeşte uşor şi este destul de scurtă (ca număr de pagini). Mersi de comentariu 🙂

       
      • Povestile Mele

        Februarie 4, 2014 at 8:44 pm

        Chiar m-ai facut curioasa cu Strainul. Nu am citit nimic de Camus pana acum, nu ii cunosc stilul.
        Cat despre comunism, din pacate l-am trait pe pielea mea, cu toate cozile si ratiile alea infernale…

         

Aştept răspunsul tău!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: