RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2012

Petre Ispirescu la 125 de ani de la trecerea în neființă


Petre Ispirescu (1823-1887)

Petre Ispirescu (1823-1887) (Photo credit: Wikipedia)

Mă gândesc mereu la poveștile care mi-au încântat copilăria. Sunt sigură că poveștile joacă un rol deosebit în dezvoltarea spirituală cât și imaginativă a copiilor. Ele sunt primele lecturi, te învaţă despre bine şi rău, făcând în acelaşi timp tranziţia, mai târziu către romanele fantasy. Cred că unele din cele mai frumoase povești, basme și legende care mi s-au citit sau pe care le-am recitit în copilărie au fost basmele lui Petre Ispirescu. M-am gândit intens la ele, acum când s-au comemorat 125 de ani de la moartea povestitorului Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830 – d.21.(27?)11.1887). Am început acest articol pe 21 noiembrie, dar se pare că pot să-l postez doar pe 27. Poate, neintenţionat am ajuns să unesc cele două date pe care le dau dicţionarele (21 sau 27 noiembrie 1887) ca dată a morţii scriitorului.

Ispirescu s-a născut într-o familiei modestă, în Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl său a fost frizer, dar el se pare că a moştenit darul povestirii de la mama sa, care provenea din Transilvania. Pregătindu-mă pentru a scrie articolul mi-am dat seama că, deşi citisem toate poveştile culese, adaptate şi reinterpretate de Ispirescu, nu ştiam foarte multe despre viaţa lui. Ce m-a frapat, cercetându-i cu atenție biografia, a fost cât de autodidact a fost, cât de multe a reușit să facă, cu toate că, după cum singur spunea, că nu a absolvit nici 4 clase primare, deoarece pe a sa vreme, școlile naționale erau în organizare. Am citit în romanul Mara despre cum aceasta îi aranjează fiului său Trică să fie primit ucenic la meşterul Bocioacă. Nu ştiu cum a ajuns Ispirescu, la vârsta de 14 ani, ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, dar a făcut-o şi pentru a fi mai aproape de carte. De învăţat, a învăţat de la unii dascăli de biserici, iar apoi singur, citind cărţile date spre tipărire. De la doi buni prieteni, unul medic iar altul negustor, învaţă franceza, seara după terminarea lucrului. Din ceea ce scria în jurnalul său, Ispirescu a fost fascinat nu doar de conţinutul cărţilor, dar şi de cum anume se realizează acestea.

„Ştiu că în mână mi-au căzut Erotocritul, Halimaua şi Alexandria, pe care le devoram. Acestea mi-au excitat curiozitatea să ştiu cum se face cărţile” (citat din Jurnalul lui Petre Ispirescu)

De la primul lui meşter tipograf a plecat probabil şi din cauză că acesta vroia să-l însoare cu o nepoată de-a lui, dar şi pentru că vroia să lucreze la o tipografie unde să aibă mai mare contact cu literatura. Aşa că a ajuns la tipografia lui Iosif Compaing, unde i se oferă prilejul să lucreze la tipărirea unor traduceri din operele scriitorilor Jonathan Swift, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, potolindu-şi în acelaşi timp şi setea de lectură. În această perioadă, alături de alţi unionişti, se integrează în lupta pentru unirea principatelor. Din cauza unor texte tipărite fără acordul cenzurii, poliţia îi arestează pe toţi, inclusiv pe Ispirescu care este eliberat după  3 săptămâni, dar îşi pierde slujba avută ca tipograf. Îl ajută Vasile Boierescu, care este simpatizant unionist şi, sub îndrumarea lui, lucrează ca director al revistei Naţionalul. Începe perioada, pe care singur o numeşte ca, cea mai frumoasă a vieţii sale. În această perioadă se căsătoreşte cu Sevastiţa, fiica lui Dima Petrescu, staroste de cavafi cu care va avea 10 copii. Îşi va cumpăra o casă,  pe strada Sălciilor, în Bucureşti. Datorită noului loc de muncă a cunoscut și importanți scriitori ai vremii sale (I. Ionescu de la Brad, N. Filimon, I. Ghica, D. Bolintineanu).

La îndemnul prietenilor scriitori publică primul basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cu mare modestie semnându-se doar I.P. După debutul din Ţăranul român publică aici multe din poveştile sale, foarte gustate de public. Pe acestea, în 1862 le adună într-o broşurica Basme sau snoave populare, astăzi o raritate bibliofilă. Acesta a fost începutul. Mă gândesc că, poate, faptul că ulterior n-a mai publicat nimic timp de 10 ani poate fi şi din cauza greutăţilor vieţii, a copiilor mici dar şi preocuparea pentru a fonda mai multe asociaţii şi tipografii. A fost printre fondatorii primei Case de ajutor reciproc a tipografilor din România. Conduce Tipografia Imprimeriilor Statului şi ulterior, pe cheltuiala proprie, înfiinţează Tipografia Academiei Române. Grijile şi necazurile l-au îmbătrânit prematur, la 50 de ani arâtând ca un moşneag cu barba albă şi cu sprâncenele stufoase. Pe de altă parte, sunt convinsă că, asemeni mamei sale, le spunea poveşti copiilor săi, amintindu-şi, în acest fel, mai bine de toate poveştile care i s-au auzite.

În 1872 a publicat cartea sa cea mai cunoscută, Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi  cu o prefaţă a scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu. În 1873-1874 apar Snoave sau povesti populare adunate din gurile acelora care stiu multe. Activitatea sa afost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster și publicat în Magasin fur die Literatur des Auslandes. În 1882 alcătuieşte, la îndemnul lui Vasile Alecsandri o ediţie completă a Legendelor şi basmelor românilor. În prefaţa scrisă la această colecţie,Vasile Alecsandri îi mulţumeşte, găsind cuvinte alese de laudă pentru acest volum:

„recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă” (Vasile Alecsandri, în prefaţa din 1882). 

Totuşi cuvintele frumoase ale lui Alecsandri nu-i conferă lui Ispirescu şi premiul Academiei la categoria la care candidase. Toate problemele şi greutăţile prin care a trecut trebuie să fi lăsat urme adânci. Poate de aceea, după ce în mai 1887 a suferit un atac cerebral din care şi-a revenit cu greu, în noiembrie 1887 a murit după cea de-a doua congestie cerebrală.

Mai puţin răsplătit pe timpul vieţii sale, Ispirescu a ajuns să fie, aşa cum spunea Alecsandri, citit de toată lumea, basmele şi legendele lui fiind unele din cele mai cunoscute şi îndrăgite şi de copiii României de astăzi. Pe lângă basmele sale pe care mi le amintesc cu drag,  mi s-a părut foarte interesant Petre Ispirescu, ca om. Când am ajuns să ştiu mai multe despre el, mi-am dat seama că mi-aş dori ca şi astăzi cartea să fie iubită cum a iubit-o el. Mi-ar place să se citească cu atâta pasiune cum a citit el. Cred că am ajunge departe dacă toţi am fi, măcar în parte, autodidacţi cum a fost el. Mă gândesc că astăzi este mai uşor să ajungi la informaţie, este mai simplu şi la îndemână, dar voinţa şi dorinţa nu este atât de mare. Ispirescu a reuşit prin muncă şi dăruire, prin talent şi prin mult studiu individual să îşi depăşească condiţia, să evolueze. A fost un om modest dar hotârât, a avut idei şi a muncit să le vadă puse în aplicare. S-a consumat îmbătrânind prea devreme, dar a rămas nemuritor prin cărţile la care, în calitatea sa editor, folclorist, povestitor, scriitor sau tipograf român şi-a adus contribuţia. Am admirat dorinţa lui de a cunoşte, de a ştii, de a învăţa, fie chiar şi o limbă străină, cu toate că n-a fost plecat din Bucureşti decât o singură dată – până la Roşiorii de Vede. Nu s-a lăsat învins de greutăţi şi, datorită felului său de a fi, datorită muncii sale a fost apreciat şi sprijinit de dascăli, prieteni, de scriitori celebri şi oameni de valoare ai literaturii române. Fără să fi avut avere, poziţie socială sau şcoala pe care alţii au avut-o a reuşit în viaţă, a rămas un nume cunoscut posterităţii şi ne-a înfrumuseţat tuturor copilăria. A avut 10 copiii şi a pus pe picioare tipografii, asociaţii. A plecat de la cele nici 4 clase absolvite şi a ajuns director de ziar, patron, scriitor. Poate nu s-a gândit că va rămâne cunoscut mai ales pentru poveştile sale. Dar noi toţi am ajuns, datorită lui, să le citim şi să le îndrăgim. Le-a scris şi publicat în ziare şi reviste accesibile publicului larg, pentru a putea să fie citit de lume, pentru a putea, într-un fel, să educe şi să servească spre pildă şi învăţătură celor care le citeau. El însuşi a fost un model de urmat.

Întrebarea bibliotecarului de final: Vouă vă plac basmele lui Ispirescu? Aţi ştiut despre viaţa deosebită pe care a avut-o? Cunoaşteţi poveşti de reuşită similare ale altor oameni?

Puteţi să găsiţi poveştile lui Petre Ispirescu online AICI.

Puteţi să vedeţi ecranizarea basmului Sarea în bucate AICI.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Un „Străin” în lumea lui „1984” – Camus şi Orwell faţă în faţă


Aţi fost vreodată tentaţi să comparaţi romane, sau personaje de roman între ele? Aţi citit cărţi care să vă fi lăsat sufletul să alerge pe câmpiile imaginaţiei? Vi s-a întâmplat să recunoaşteţi realităţi ale vieţii prezente sau trecute, în paginile unor cărţi celebre? Mie mi s-a întâmplat de multe ori, iar una din dăţi a fost atunci când am recitit 1984” de George Orwell şi „Străinul de Albert Camus. Este uşor să faci o paralelă pentru „1984” într-o lumea distopică aşa  cum este cea din „Procesul” a lui Kafka sau Biserica Neagră a lui A.E. Baconski. „Străinul” poate constitui o paralelă pentru „Procesul” lui Franz Kafka, sau Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. De aceea mi s-a părut nouă şi interesantă paralela dintre d-nul Mersault (personajul principal din Străinul a lui Camus) şi Winston Smith (personajul principal din romanul 1984 a lui Orwell) şi efectul societăţii asupra lor.

Category:George Orwell Category:Nineteen Eight...

Category:George Orwell Category:Nineteen Eighty Four (Original text : George Orwell, 1984. This self-made image is based on a picture that appears in an old acreditation for the BNUJ.) Picture of George Orwell taken from File:GeoreOrwell.jpg. (Photo credit: Wikipedia)

În 1984Orwell prezintă lumea într-o societate distopică unde omul este controlat, nu are voie să aibă sentimente individuale, ci doar de grup, comandate de partidul care conduce. Omul nu are trecut şi nu contează ca individ, deoarece poate fi oricând vaporizat, existenţa lui poate fi ştearsă. El este doar o rotiţă într-un mare angrenaj, care trebuie să funcţioneze perfect, pentru ca „maşina” să meargă bine. Winston Smith este unul dintre cei care se opune sistemului, căci deşi înţelege cum, nu înţelege de ce se face totul, cui îi foloseşte ca omul să fie maşină.

Poliţia Gândirii se află pe urmele tuturor celor ce gândesc altfel decât ar trebui. Oameni de ştiinţă, psihologi, sociologi urmăresc pe feţele tuturor oamenilor cele mai mici semne de răzvrătire, deoarece toată lumea este monitorizată şi analizată prin tele-ecrane, care, alături de poza Fratelui cel Mare, există pretutindeni. Este o societate, pentru noi absurdă, în care copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, iar distracţia, pentru ei, este să privească o execuţie publică.

Asta este lumea în care trăieşte Winston Smith, un simplu om ce caută să-şi amintească de viaţa lui, aşa cum a fost ea înainte de Fratele cel Mare şi de a exista Oceania, pe vremea când exista Londra şi Marea Britanie, pe vremea când mama, sora lui cea mică trăiau şi el era fericit. Cele două minute de ură ale zile îi copleşesc sufletul dar este periculos să se manifeste altfel decât aşa cum e de aşteptat.

„Înainte de-a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie.” „ În al doilea minut Ura ajunse la demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, sforţându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi.” „Un extax hidos al fricii şi al răzbunării, dorinţa de a ucide, de a tortura, de a zdrobi feţele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera.” „Lui Winston i se părea că-i îngheaţă maţele. În timpul celor două minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general” … „ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla faţa, a face exact la fel ca toată lumea, acestea erau reacţii instinctive.”  (citat din „1984” de G. Orwell)

Winston visează să iubească şi i se întâmplă minunea asta, iubind-o şi fiind iubit de Julia. Cuvintele „Te iubesc” sunt cele care te pot duce la tortură în Ministerul Iubirii şi la vaporizarea totală. Nimeni nu are voie să iubească pe altcineva în afara Fratelui cel Mare. Viaţa este un program bine stabilit de partid pentru toţi membrii societăţii, dar în principal pentru cei de partid. Prolii (marea masă a proletariatului) sunt cei care nu contează, pentru că ei oricum nu gândesc şi deci au voie să aibă instincte animalice, să se înmulţească şi să ducă o existenţă aproape normală, dar asta numai pentru că nu gândesc, nu simt conştient iubirea, nu sunt capabili de sentimente. Oricine gândeşte e un pericol pentru stabilitatea sistemului şi trebuie „vindecat” pentru ca apoi, când este trup şi suflet de acord cu doctrina, să poată fi ucis.

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length ...

Albert Camus, Nobel prize winner, half-length portrait, seated at desk, facing left, smoking cigarette (Photo credit: Wikipedia)

D-nul Mersault, din „Străinul” lui Camus, este pe de altă parte un specimen ciudat al societăţii în care trăieşte şi ale cărei reguli nu ştie să le aplice. Noţiunea de timp este vagă pentru el „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.” Nu ştie câţi ani avea mama lui şi nici nu crede că este relevant acest lucru. Crede sincer că oricum „toţi murim într-o zi” şi deci nu reacţionează în nici un fel, sau cel puţin nu arată nici cele mai mici semne de regret. Este deranjat mai mult de oboseală şi căldură şi se gândeşte la odihnă: „bucuria mea când autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi când m-am gândit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.” (Străinul de Albert Camus). Merge la baie şi o întâlneşte pe Maria cu care va începe o aventură în aceiaşi seară. Nu o iubeşte, dar asta nu l-ar împiedica să se căsătorească cu ea, pentru că „asta nu înseamnă nimic”. El este foarte mulţumit de viaţa lui, care nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalţi, dar pe care nu vrea s-o schimbe. Nu are ambiţii, nu iubeşte, este superficial în toate relaţiile lui – de la relaţia cu mama lui, pe care n-a mai vizitat-o cu multe luni înainte de de a muri, până la relaţiile cu vecinii, sau chiar cele de prietenie. Nu are noţiunea de prieten, de dreptate – crede doar ceea ce i se spune, fără a verifica datele din lene, plictiseală sau din dezinteres. Vecinul, Raymond Sintes, îl foloseşte întâi pentru a scrie o scrisoare, care mai apoi îl va incrimina şi, după aceea, pentru a da o mărturie falsă la poliţie, care îi va aduce un grav prejudiciu, în propria sa apărare în cazul crimei. Nu poate avea sentimente curate, nu poate crede în nimic (este ateu) pentru că toate relaţiile lui sunt de suprafaţă, el este un om superficial, care nu poate comunica în primul rând cu sine şi din această cauză nici cu alţii. Meursault poartă o „mască”, ca şi Winston Smith, pentru că încearcă să mulţumească, atât timp cât nu trebuie să depună eforturi prea mari, pe cei care îl înconjoară. Este văzut ca „un bărbat adevărat”, deoarece nu prea vorbeşte (nu poartă vorba), la fel şi Winston Smith tace, de frică să nu spună ceva care să-l compromită, să dezvăluie ceea ce gândeşte. Asemănarea ar fi, că amândoi sunt acuzaţi de societatea în care trăiesc, pentru că nu se conformează acesteia, dar ei nu pot fi aşa cum li se cere, ei nu cred că greşesc comportându-se aşa. Diferenţa este că, Winston Smith este în permanenţă conştient că toţi ochii sunt pe el, că este judecat după tot ceea ce face, după mimica feţei, sau cum doarme şi ce visează de către cei de la Poliţia Gândirii, pe câtă vreme Meursault nu e conştient de reacţia celorlaţi în ceea ce-l priveşte. Află, doar la proces, că, la înmormântarea mamei, toţi cunoscuţii l-au ţinut ca sub o lupă şi i-au înregistrat toate cuvintele şi gesturile, exact ca un performant „tele-ecran” din lumea lui „1984”. La proces e stupefiat văzând cât de multă lume pare că-l urăşte. Lumea îl judecă, în fapt, pentru că şi-a dus mama la azil, n-a vizitat-o, n-a vrut s-o vadă după ce a murit, şi-a continuat viaţa, fără să fie incomodat, în vreun fel, de pierderea suferită. E judecat pentru că n-a ştiut să-şi aleagă prietenii, pentru că nu a iubit, şi abia mai apoi pentru faptul că a ucis un om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinii lui de a-şi refuza sentimentele, o consecinţă a împietririi sufletului. D-nul Mersault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul care nu întreabă, nu crede în Divinitate, nu iubeşte, nu are prieteni, nu are amintiri, de fapt nu are nici prenume. Prin asta el seamănă cu O’Brien (prietenul lui Winston şi ,în acelaşi timp, călăul lui, membru al partidului interior), cu d-nul Charrington, cu Parssons – ei nu au prenume deoarece nu le este necesar, pentru că este mult prea intim, prea apropiat, iar Partidul nu are nevoie şi nu cere intimitate. Mariei nu-i trebuie, în schimb, numele de familie, nici Juliei, de altfel. Ele sunt simbolul eternului feminin, sunt cele care oferă o clipă de răgaz, o amintire pentru zilele grele ce vor veni. Amintirea lor se confundă cu libertatea, cu soarele, cu vântul, cu vremurile fericite:

„..am căutat un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei”.(Străinul de Albert Camus)

„Se făcea că era pe Tărâmul de Aur, sau că stătea în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, … şi nu făcea nimic, stătea, pur şi simplu la soare, vorbind de lucruri paşnice.”(1984 de George Orwell )

După luni de detenţie Meursault îşi aminteşte despre mama şi tatăl lui. Sunt puţine amintiri ale tatălui, dar ţine minte că aceasta „vâna” toate execuţiile capitale, la care ţinea să fie martor. Într-unul din „scenariile” pe care şi le imaginează, în eventualitatea eliberării sale, Meursault se gândeşte să meargă şi el la toate execuţiile. I se pare extrem de important acest lucru, educativ. Regăsim acest gând nu doar în „1984”, unde copiii, îndoctrinaţi de Partid, merg cu cea mai mare plăcere la execuţii, acestea fiind considerate culmea distracţiei, cât şi în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka, unde, pe vremea fostului comandant, copiii erau puşi în primele rânduri, să asiste la torturarea condamnaţilor cu Maşina, invenţie a aceluiaşi comandant. Ideea participării lui Meursault la execuţii poate însemna o nevoie de a-şi reafirma existenţa, de-a simţi ceva profund, de-a se simţi viu. 

Spre sfârşitul cărţii, Meursault începe s-o înţeleagă pe mama lui, aşa cum n-a înţeles-o pe vremea când trăia şi începe să creadă că moartea e doar începtul spre o nouă existenţă. Este o schimbare ciudată, având în vedere că el nu crede în Dumnezeu şi viaţa veşnică. Winston Smith este „curăţat de păcate” la Ministerul Iubirii, prin tortură şi apoi redat societăţii, pentru a putea deveni „pur” în vederea uciderii lui. La fel ca şi preotul care îl vizitează pe Meursault în închisoare şi care doreşte să-l aducă pe drumul cel bun, pe Winston nu îl pot ucide înainte de a se converti, trup şi suflet, la Fratele cel Mare.

În ambele romane, societatea are un cuvânt important şi definitoriu, atât pentru că ea este cea care impune regulile, cât şi pentru că este cea care condamnă, prin membrii colectivităţii, pe toţi acei care nu se conformează acestor reguli. Este adevărat că unul din romane este o contrautopie şi celălalt un roman specific secolului XX, roman al absurdului, dar este tot atât de adevărat că societatea ne face şi ne impune şi nouă regulile ei. Noi suntem, uneori, Winston sau Meursault; suferim de pe urma greşelilor noastre trecute; nu reuşim să comunicăm; nu ne cunoaştem şi nu îi cunoaştem pe cei de lângă noi. Poate că nu înţelegem cum şi de ce trebuie să se întâmple lucrurile aşa, dar măcar noi putem visa, putem iubi, putem spera, putem avea idealuri şi credinţă. În speranţa că, pentru cei ce citesc acest mic eseu, cel puţin, toate lucrurile se vor termina cu bine, sper să ne revedem pe câmpiile imaginaţiei.

Recomand cu căldură aceste cărţi celor care vor să citească ceva interesant şi care să dăinuie prin timp. Mie mi-au fost lecturi obligatorii la facultate, m-am bucurat că le-am citit, că mi s-a oferit posibilitatea unei analize. Acestea au fost şi ecranizate, dar eu n-am văzut filmele. Mi-ar fi plăcut, însă, să le văd. Străinul (The Stranger) a fost ecranizat în 1946 în regia lui Orson Wells iar în 1967 filmul Lo straniero (titlul în original) a fost regizat de Luchino Visconti. Filmul 1984 a apărut chiar în anul 1984, în regia lui Michael Radford. Am discutat anterior despre cartea 1984 cu drugwash. Mi-ar fi plăcut să pot reveni asupra textului, pe care, recunosc, l-am scris de ceva vreme. Aş fi curioasă de părerea voastră după ce citiţi sau dacă aţi citit aceste romane. Mi-ar place să îmi spuneţi ce ştiţi despre filmele care ecranizează aceste cărţi. De asemenea aş fi curioasă ce alte romane asemănătoare sau prezentând lumi distopice aţi citit şi pe care mi le recomandaţi spre lectură.

Vă recomand să treceţi şi pe la: Emil Călinescu.eu, Almanahe, LaFeeBlanche, Fructitza- carte şi film, Recenzii beletristică Andreea Toma, Hapi.Riverwoman, Mixy.ro, AnzhelaMovies, Cristian Lisandru, Cinemagazin.ro, Filme şi cărţi, Marele Ecran, Movie Zone-Piratul cinefil,  Stefania’s , FreeTagZone, Antoaneta Moga, Cinabru, Daniela, Sayuki’s blog, ChGabriela’s Blog, Cuvinte răvăşite, Dragoş Călinescu, Fatadefragi, Denisa Aricescu, Drd Emil Călinescu – studentul minune, DeLaBirou, În grădina mea, Vienela, Wish of Love. Summer Love, Scriptorium, Cronicile unui psihoterapeut, Personalitate autentică , Personalitatea, Coltu’ cu muzică, Jurnal de fraieră şi Teo Negură

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri – piesă de teatru, film şi o acţiune a bibliotecii


Română:

Română: (Photo credit: Wikipedia)

Scriind despre Caragiale mă gândeam că dacă el este cunoscut a fi cel mai important dramaturg român, primul, cel care a pus bazele teatrului românesc şi al literaturii dramatice, a fost Vasile Alecsandri. Cunoscut şi pentru poeziile lui, pentru crearea pastelurilor ca gen de poezie în literatură, Vasile Alecsandri a fost şi un important om politic, fiind, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848,  exilat după înfrângerea mişcării şi numit ministru odată cu Unirea Principatelor de către Alexandru Ioan Cuza. În 1840, înainte de a fi revoluţionar sau ministru,  Alecsandri a fost director de teatru în Iaşi. Odată cu această funcţie a început să  scrie piese de teatru. Printre cele mai cunoscute sunt dramele Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi comediile din ciclul Chiriţelor.

Chiriţia în provinţie_de_Vasile_Alexandri

Chiriţa în provincie

Prin seria de piese de teatru al căror personaj principal este Cucoana Chiriţa, scriitorul caricaturizează şi critică societatea feudală şi moravurile ei. Alături de elevii clasei a XI-a am vizionat filmul Cucoana Chiriţa (1986) care ecranizează piesa de teatru Cucoana Chirița în provinție. Deşi o critică a societăţii feudale, percepţia mea asupra piesei de teatru este una de acută actualitate. Cucoana Chiriţa doreşte ca soţul ei, Conul Bârzoi să se  isprăvnicească. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul, similarul actual ar fi prefect. O funcţie de pe urma căreia să se îmbogăţească. Tot speranţa de înavuţire o animă când hotărăşte că nepoata ei orfană, Luluţa, care are o zestre mare, să se căsătorească cu Guliţă, fiul ei. Acesta este cam lipsit de minte, răutăcios şi fără educaţie. Dar Luluţa este îndrăgostită de Leonaş, un tânăr cinstit şi deştept care, după întoarcerea din străinătate, vine la Bârzoieni s-o ceară pe Luluţa de soţie.

Activitate a Filialei nr. 3 a Bibliotecii judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaPiesa de teatru este împărţită în două acte şi diferă de filmul văzut. Spre exemplu, în piesă Chiriţa se pregătește să meargă la Paris în al doilea act, pe câtă vreme în film Chiriţa se reîntoarce de la Paris chiar în primele momente. În piesa de teatru Leonaş se deghizează în ofiţer, în birjar și ulterior într-o actriţă. Ca ofițer, vrând să fie mai aproape de Luluța, o face pe Cucoana Chirița să creadă că este încântat de Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Deva ea, iar această îi dăruiește un portret. Ca birjar vrea să vadă, din punctul de vedere al pricinatului năpăstuit, pe conu Bârzoi cum împarte dreptatea la isprăvnicie. În acest fel descoperă că un curcan bătrân este cumpărat şi răscumpărat pentru a fi dat plocon conului ispravnic. Despre primii paşi ai mitei funcţionarului public 🙂 putem spune că a scris aici, printre primii, Alecsandri. Cucoana Chirița insistă să se facă logodna lui Guliță cu Luluța, chiar dacă Conu Brâzoi e de părere că fata ar fi năbădăioasă și nu-i potrivită pentru scumpul fecior. La petrecerea de logodna apare o trupă de teatru, iar Leonaș este deghizat în Activitate la Filiala nr. 3 a Biblitecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaactriță. Luluța prefecându-se a avea o criză de nebunie, cere să fie logodită cu madama actriță (Leonaș). I se face pe plac, astfel ea ajunge să fie logodită cu Leonaș. După ce se schimbă inelele, Leonaș își reia înfățișarea. Bârzoi sare, nefiind de acord cu logodna, dar Leonaș îi arată hrisovul prin care prin care era destituit, iar el, Leonaș pus în funcție de ispravnic. Coana Chirița are și ea de comentat, dar o șantajează amintindu-i de potretul pe care i l-a dat, pe vremea când credea că este un simplu ofițer. Toți devin brusc de acord și … petrecerea de logodnă continuă, de data asta cu voia fiecaruia dintre logodnici. Filmul din 1986 este diferit în aceste amănunte de piesa de teatru. Iar finalul ne înfățișează pe tineri scăpând cu fuga alături de trupa de teatru.

Prin caricaturizarea personajelor Chiriţa, Bârzoi, Guliţă se subliniază lipsa trăsăturilor morale, spoiala de educație (prin franțuzismele fără sens furculision, trântision, învârtision amestecate cu cuvinte provenite din Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-Devaneogreacă cum ar fi metahirisim) a unor parveniți. Chiar și cheltuielile fără măsură ale Chiriței pentru mobila nouă, pentru hainele „nemțești” ale soţului ei, preocuparea pentru așa zisa modă – sunt tot trimiteri la superficialitatea personajelor, la lustrul aparent. Moda importată nu are nimic tradițional, nu oferă nimic decât o aparență, care, în viziunea Chiriței, îi poate apropia de nobilime, de lumea bună. Dacă ne gândim însă la ziua de azi, putem spune că preocuparea intensă pentru modă şi pentru lucrurile materiale, care să dovedească o apartenenţă la lumea avută dovedeşte şi acum spoiala de suprafaţă şi lipsa de consistenţă a persoanelor contemporane cu noi. De asta, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoşti, parţial cel puţin, personajele pe care ai posibilitatea să le vezi în jurul tău.

Eu am recitit piesa, am revăzut filmul şi m-am amuzat teribil de mult. Mi-a plăcut mult cum au jucat actorii. Activitate la Filiala nr. 3 a Bibliotecii Judeţene Ovid Densusianu Hunedoara-DevaMi-am amintit că înainte ca Draga Olteanu-Matei (care a interpretat rolul Chiriţei în 1986,1987) sau Tamara Buciuceanu (care a jucat în filmul de televiziune Chiriţa în provincie din 2002) să joace acest cunoscut rol – acesta a fost interpretat de un actor, Mihail Miluţă Gheorghiu. În acest an, pe 9 octombrie s-au împlinit 105 ani de la naşterea celebrului actor (09.10.1897-10.12.1971). A reuşit să-i urmeze cu succes lui Matei Milo, care a fost primul actor ce a întruchipat-o pe Chiriţa. Miluţă Gheorghiu a reuşit să facă un rol excepţional cu acest personaj şi l-a interpretat în 1500 de spectacole. Cred că a fost teribil de greu să urmezi după un asemenea succes, mă refer la interpretarea actoricească a celor două mari actriţe. Draga Olteanu Matei spunea, într-un interviu luat de Dana Păcală şi Vasile Hotea, în 2011, că:

„De fapt, Alecsandri vedea în Chiriţa un bărbat, au jucat-o superb pe Chiriţa Matei Milo sau Miluţă Gheorghiu. Au fost mai reuşiţi în rolul Chiriţei, eu nu am pierdut nicio Chiriţă, indiferent ce teatru o juca. O femeie, indiferent de vârstă, nu trezeşte simpatie în Chiriţa, cel mult râsul, dar un bărbat care se agaţă de gâtul unui bărbat stârneşte un haz nebun. Cineva care îi felicita pe actori i-a sărutat mâna lui Miluţă, crezând că e femeie. Dacă ar fi să reiau Chiriţa, aş pune-o în scenă cu un bărbat care să o joace bine” (Draga Olteanu Matei, interviu pentru Mediafax)

Dar a fost un succes, zic eu şi interpretarea lor. Vă recomand cu căldură să citiţi şi piesa de teatru, dar neapărat să vedeţi filmele sau să audiaţi piesa de teatru radiofonic.

Puteţi să audiaţi piesa de teatru radiofonic în interpretarea lui Miluţă Gheorghiu – o înregistrare din 1953, pe care o puteţi împrumuta la  Secţia de Artă  şi Carte Franceză a bibliotecii noastre. Tot de aici puteţi să împrumutaţi,dacă doriţi să revedeţi filmul Cucoana Chiriţa (din 1986 care ecranizează Chiriţa în provincie)  sau filmul din 1988, Chiriţa în Iaşi

Întrebările mele pentru astăzi:

Ce v-a plăcut în mod deosebit în piesele lui Alecsandri? Care este personajul vostru preferat dintre acestea? Vi se par şi vouă actuale piesele lui Alecsandri?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

De unde citiţi?


Scriind despre Salonul Editurilor Hunedorene (1,2,3) m-am gândit la mulţimea venită la cumpărături de carte. Eu cumpăr des cărţi şi împrumut multe de la bibliotecă. Pe vremuri împrumutam şi de la prieteni cărţile pe care nu le găseam de cumpărat sau de la bibliotecă. De asta am fost curioasă şi am realizat un sondaj, să văd voi de unde citiţi 🙂 Aveţi posibilitatea unor alegeri multiple. Mi-ar place ca în comentarii să detaliaţi alegerea făcută.

 
26 comentarii

Scris de pe 8 noiembrie 2012 în Sondaje

 

Frumoasa balerină – poveste, desen animat şi o acţiune la bibliotecă


Painting of Andersen, 1836, by Christian Albre...

Am devenit din nou copil alături de elevii clasei a V-a, pe parcursul unei ore în care am vizionat împreună un desen animat, Frumoasa balerină. Filmul se bazează pe povestea lui Hans Christian Andersen, Pantofiorii cei roşii/ Fetiţa cu pantofiori roşii. Din poveste a fost preluată doar partea în care fetiţa era săracă, îşi dorea să danseze şi pantofiorii roşii cei blestemaţi care o făceau să danseze. Eu cred că este mai degrabă o recreere după filmul The Red Shoes (1948), care are la baza povestea, decât povestea în sine. Am scris, anterior despre destinul poveştilor ecranizate, despre succesul filmelor care s-au bazat pe o poveste. Cât despre această ecranizare, care păstrează doar morala poveştii iniţiale, pot spune că a  recreat povestea, făcând-o mai puţin tristă şi dureroasă. Să zicem că a fost ajustată după sistemul modern „politically corect”, pentru a nu înspăimânta copiii prea tare. Având în vedere că mie nici acum la recitire nu mi-a plăcut cât de crud final a avut povestea şi nu mi s-aThe Gypsy balerina - desene animate părut o lecţie bună pentru copii, mă gândesc că aşa, morala este mai bine receptată. A fost o poveste cu tâlc, frumoasă. În desenele animate, fata sărmană din basm face parte dintr-o şatră care colindă ţara şi viaţa ei, deşi sărmană, are momente vesele şi frumoase. Fata, pe nume Sonia, iubeşte dansul, visează să devină dansatoare, dar este prea timidă să danseze în public, aşa că visul ei pare să rămână un simplu vis. La o petrecere dată în şatra în care locuia, apare un tânăr muzician, Kevin, care, împreună cu mama ei, o încurajează să danseze şi alături de el prinde curajul de a dansa în public. Acesta este primul pas pentru a ajunge dansatoare. Se îndrăgosteşte de acest tânăr misterios, care pare să fie pe fugă. Kevin îi dă cadou o agrafă de păr chiar înainte să dispară. Pleacă pentru a reuşi să clarifice problemele pentru care sunt acuzaţi părinţii săi. Sonia nu ştie acest lucru şi crede că a părăsit-o. Al doilea pas pentru a-şi împlini visul, este cel de a fi acceptată la o companie de balet dintr-un mare Pantofii roşii-1948-imagineoraş.  Când şi acest lucru se întâmplă dorinţa ei de a deveni prim balerină o face să uite de tot ceea ce îi era drag. Apar şi pantofii cei roşii pe care îi cumpăra renunţând la agrafa primită în dar. Renunţând la agrafă sacrifică ceea ce-i era drag şi pantofi cei roşii o fac să danseze foarte frumos, dar nu mai reuşeşte să se oprească din dans. Să fie oare iubirea suficientă pentru a o salva? Chiar dacă filmul este mai blând decât povestea scrisă de Andersen, morala este aceiaşi. 

Copiii au fost foarte încântaţi de poveste şi de finalul ei. Sper să fi învăţat că, în viaţă, nu trebuie să sacrifici tot ceea ce iubeşti pentru a obţine altceva ce ţi se pare valoros pe moment. Am rămas şi eu pe gânduri şi m-am gândit că recent am primit sfatul de a reciti basmele lui Slavici cu ochi de om adult. Eu cred că toate poveştile par altfel şi le înţelegi diferit când ai trecut prin viaţă. Copil fiind, urmăreşti mai mult firul poveştii şi poţi să experimentezi emoţiile, înţelegându-le cu sufletul mai mult decât cu gândul. După ce-am recitit povestea lui Andersen, acum la maturitate, zic că povestea de noapte bună pe care o citim copiiilor noştri este o lecţie nu doar pentru ei, ci şi pentru noi. Pe lângă emoţii şi sentimente ar trebui să adăstăm şi cu gândul asupra lor. Eu m-am gândit la câte am renunţat în viaţă pentru că aveam senzaţia că le voi regăsi neschimbate şi la îndemână mai târziu, când voi avea timp.

Eu cred că dintre toate poveştile cel mai mult mi-a plăcut Cenuşăreasa – povestea şi ecranizările ei, despre care am şi scris.

Întrebarea mea pentru astăzi: Care este povestea voastră favorită şi ce aţi învăţa din poveşti acum la maturitate?

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: