RSS

Arhivele lunare: iulie 2012

Arthur Hailey şi romanele sale extrem de captivante


Un alt autor care scrie despre mari conglomerate, descriind adevărate sisteme bine puse la punct şi care te introduce în lumi pe care altfel nu ţi le-ai putea imagina, este Arthur Hailey. Acesta a scris mai multe romane care au prezentat diferite lumi inaccesibile publicului larg. Unul dintre cele mai bune a fost Aeroportul /  Airport, apărut în 1968. Acest aeroport, numit Lincoln International este situat în Chicago. Un aeroport cu nume fictiv, dar informaţiile despre organizare sau locaţie se bazează pe un aeroport existent (O’Hare International Airport din Chicago) poate de aceea scriitorul reuşeşte, în mod credibil,  să  prezinte publicului larg faţa nevăzută a unui aeroport de mari dimensiuni. Pentru a face cât mai antrenantă povestea sunt detalii asupra vieţilor şi problemelor angajaţilor acestui aeroport, care se confruntă, în plus, şi cu stihiile naturii ce împiedică bunul mers al serviciului. Toate luate la un loc fac viaţa şi mai grea angajaţilor care trebuie să asigure condiţii bune de zbor pentru avioanele ce decolează sau aterizează pe pistele aeroportuare. Ca să pună capac acestor situaţii grele, mai există şi un nemulţumit al sorţii ce vrea să detoneze o bombă. Cartea are multe personaje, totuşi personajul principal, din perspectiva căruia este privită acţiunea cărţii, este Mel Bakersfield, managerul general al aeroportului. Acesta se luptă cu nemulţumirile aviatorilor, a călătorilor, a acţionarilor ce, sub presiunea unor locatari „vecini” cu una din pistele aeroportului şi peste a căror case se trece cu avioanele, doresc închiderea acestei piste. Toate aceste probleme ce durează de mult timp îi afectează şi viaţa personală, căsătoria. Este interesant că şi în această carte, ca şi în cartea lui James Joyce, Ulise, acţiunea se petrece doar într-o singură zi. Dar câte decizii finale se pot lua, cât de afectate sunt vieţile multora după această zi.  Această carte a fost ecranizată în 1970, având parte de o distribuţie excelentă prin actori ca Burt Lancaster, George Kennedy, Dean Martin, Jaqueline Bisset, Helen Hayes, Mauren Stapleton şi cucerind mari premii (Oscar şi Golden Globe pentru interpretarea rolului secundar feminin – Helen Hayes şi Mauren Stapleton).

O altă carte, o altă reuşită a lui Arhur Hailey este şi Mânuitorii de bani / The Moneychangers apărută în 1975 şi care ne aduce în prim plan lumea şi învârtelile care se fac în interiorul unei bănci de prestigiu, First Mercantile  American (un titlu fictiv şi de data asta, dar care se referă probabil la Bank of America). Din afară, pentru toată lumea această bancă pare solidă şi de nezdruncinat, totuşi se pare că în orice structură poate apărea o fisură. Ceea ce zdruncină şi porneşte o adevărată luptă intestină este aflarea că preşedintele băncii este pe moarte. Cei doi vicepreşedinţi ai bănci, Alex Vandervoort şi Roscoe Heyward luptă prin diferite mijloace pentru a-şi asigura preşedenţia băncii. Şi de această dată povestea este văzută prin prisma personajului principal Alex Vandervoot, care este un candidat cinstit şi care încearcă, prin mijloace oneste să reuşească. În schimb contracandidatul său, încearcă prin orice mijloace posibile. Toate acestea se desfăşoară concomitent cu problemele reale ale băncii: fraude, inflaţie, deturnare de fonduri.  Rivalităţile celor doi doar accentuează şi mai mult furtuna ce îi cuprinde atât pe mânuitorii de bani, cât şi pe depunătorii nevinovaţi, afectându-le fiecăruia viaţa. O carte deosebită, extraordinar de bine scrisă, foarte alertă, ce a fost tradusă în 40 de limbi, care a fost şi ecranizată într-o miniserie de televiziune, premiată la rândul ei cu Premiul Emmy. Ca şi în cazul filmului Airport, şi The Moneychangers (1976) a avut parte de o distribuţie de prestigiu: Kirk Douglas, Christopher Plummer, Joan Collins, Anne Baxter şi alţii. 

Alte romane excelente scrise de Arthur Hailey, care surprind dedesubturile şi faţa nevăzută a vieţii şi organizării diferitelor meserii sau lumi închise publicului larg sunt şi: Roţile / Wheels care ne poartă prin lumea industriei automobilistice, ecranizat într-o miniserie care i-a avut în distribuţie pe Rock Hudson şi Lee Remick ; Hotel, aşa cum îi este şi numele, ne povesteşte despre dedesubturile unui hotel vechi şi cu tradiţie din New-Orleans, roman ce a fost ecranizat atât ca film în 1967, cât şi ca serial (1983) în regia lui Aron Spelling ; Medicamentul fatal / Strong medicine – în care prezintă probleme şi fraude din industria farmaceutică … de asemenea ecranizat într-un film de televiziune (1986) care l-a avut în distribuţie pe Patrick Duffy, cunoscut mai bine pentru rolul său Bobby Ewing, din serialul Dallas. De fapt toate cărţile lui Arhtur Hailey mi-au plăcut, au fost extrem de interesante, captivante şi bine documentate. A fost un autor de bestseller mult timp şi aproape toate cărţile lui au fost ecranizate. O carte apărută recent,  în 2011 este Detectivul, pe care o găsim, extrem de bine prezentată de Alexandra Popescu, aici.

Pentru mine Arthur Hailey a deschis, pe vremea când informaţiile erau extrem de puţine şi când nu ştiai cum funcţionează industria sau comerţul capitalist, uşa spre o lume incredibilă. Mi-a oferit extrem de multe informaţii într-un mod foarte atractiv, antrenant şi îmbrăcându-le sub forma cea mai accesibilă – a unor romane pline de acţiune. Recomand toate cu căldură toate cărţile lui şi sper să vă placă.

„Strălucirea artistică a lui Arthur Hailey e imposibil de negat. E unul dintre cei mai abili scriitori. Poveştile lui sunt imprimate de realism, ritm, emoţie, ironie, depăşesc aşteptările cititorului.”

„Romanele lui Hailey sunt la fel de actuale ca titlurile ziarelor de mâine. Semnul lor distinctiv este pregătirea do­cumentară, meticuloasă şi completă.” (The Nassau Guardian)

Vă invit să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.Eu Almanahe, Anzhela Movies, ChGabriela, B’ Blogul micului burlac, Cinemagazin , Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Absolut obişnuit, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori, Fructitza .carte şi film, Innerspacejournal, Istorii regăsite, LaFeeBlanche, Movie Zone -Piratul Cinefil, My violet world, Schtiel, Suflet vorbitor, Teo Negură, Şoseta cu poveşti şi Luna Pătrată

Noutate aici la mine, un nou blog, o nouă recomandare de lectură  : Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Spitalul municipal” de Barbara Harrison


M-am gândit la cărţile care m-au învăţat despre organizarea unor sisteme, a unor „fabrici” dedicate sau profitând de pe urma omului. Aşa precum Émile Zola a scris despre crearea şi extinderea unui magazin mare, despre acest conglomerat ce pulsează viaţă şi care striveşte parcă totul în cale, tot astfel scriitori ca Arthur Hailey sau Barbara Harrison fac posibile incursiuni în lumi precum: hoteluri, bănci, aeroporturi sau spitale. Am fost sau am devenit fani declaraţi ai serialelor dedicate medicilor, spitalelor: ER Spitalul de urgenţă, Anatomia lui Grey / Grey’s anatomy, Dr. House sau alte filme sau seriale asemănătoare. Totuşi, prima dată când am citit despre problemele şi organizarea, de multe ori defectuoasă, a unui spital, despre cazurile speciale, viaţa  imposibilă pe care o duc medicii, care fac tot ce pot pentru a salva vieţi, era pe vremea când aceste seriale erau la începturi sau încă nu apăruseră, cel puţin nu la noi în ţară.

Am citit, mi-a plăcut enorm şi am recitit de-a lungul anilor cartea scriitoarei Barbara Harrison, Spitalul municipal.  În această carte, lupta cu moartea se confruntă cu lipsuri şi probleme financiare. Ajungi să vezi dincolo de ceea ce poţi să-ţi imaginezi ca pacient. Şansa spitalului municipal din New-York face ca o fată extrem de bolnavă, dar şi foarte bogată, să ajungă să fie tratată aici. Tessa Cabot este moştenitoarea unui imperiu financiar, tatăl ei fiind unul dintre cei mai nesuferiţi oameni cu putinţă, dar şi unul dintre cei mai bogaţi. Şansa ei la supravieţuire este extrem de mică, totuşi Nick Gorlin, medicul şef, joacă la risc şi face tot posibilul pentru a o salva. Povestea de iubire ce se naşte pe urmă este extrem de interesantă, având în vedere lumile total diferite din care provin cei doi,  dar aceasta este doar una din poveştile de viaţă şi dragoste care sunt surprinse în această carte. Medici frumoşi, talentaţi cu diferite probleme sau pacienţii lor, aflaţi în recuperare şi totuşi încă suferinzi, sunt toţi prinşi în diferite ipostaze ce întregesc panorama. Spitatul se află la limita subzistenţei şi din motive financiare trebuie să reducă la minimum numărul de zile de internare (sună cunoscut?). Tragedii se întâmplă iar poveştile de dragoste sunt supuse unor teste, peste care unii trec, alţii…  Toate acestea fac ca lectura să fie antrenantă şi foarte plăcută. Este, probabil, o carte care idealizează mult profesia de medic, reuşitele acestora, dar este ceea ce noi, ca pacienţi, sau aparţinători ai pacienţilor, ne-am dori să fie adevărat. Cartea aceasta se continuă cu Clinica Gorlin, totuşi, eu, una, aş fi preferat să nu aibă continuare. Am impresia că în aceasta s-a pierdut elementul extrem de atractiv – acel colectiv care, cu toate problemele lui, părea un tot unitar. Poate sunt eu subiectivă şi nu judec corect. Pot compara acest sentiment cu cel pe care l-am avut după ce am văzut serialul Anatomia lui Grey. Mi-a fost foarte greu să mă uit la Clinica / Private Practice, în care povestea se restrânge la câteva personaje, cazuri şi frământările lor. Mi s-a părut prea static, prea lipsit de acţiune.  Vă recomand cu căldură Spitalul municipal, pentru că mi-a plăcut această primă carte, ca lectură uşoară, pentru vacanţă, pentru relaxare.

Continuarea articolului,  cu recomandări din scrierile lui Arthur Hailey, în postarea viitoare.

Până atunci vă recomand să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.eu, LaFeeBlanche, Pluta cu paparude, Almanahe, AnzhelaMovies, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Alex Bodoli, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori, Drugwash, Fructitza – carte şi film, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Movie Zone – Piratul cinefil, My violet world, Stefania’s blog, Suflet vorbitor, Teo Negură, Şoseta cu poveşti, Iulia Radu, Imagine continuă, Idei şi idei

 

Etichete: , , , , , , , ,

Puşkin – cel mai mare poet rus, un adevărat Don Juan


Povesteam zilele trecute despre cât de mult îmi place poezia, cât de mult mi-a plăcut să şi scriu, la un moment dat, poezii. Poate cu vremea am devenit eu prozaică sau poate sintagma „orice român este poet”, cel puţin la un moment dat în viaţa lui 🙂 , se aplică şi în cazul meu. Pentru iubitorii de poezie şi cred că mai sunt mulţi, chiar dacă vremurile s-au schimbat, m-am gândit să scriu despre unul dintre cei mai mari poeţi romantici, cel mai mare poet rus, fondatorul literaturii ruse moderne, Alexandr Sergheevici Puşkin.

S-a născut pe 6 iunie 1799, la Moscova şi a murit pe 10 februarie 1837. Prin naştere a intrat într-o străveche familie de aristocraţi ruşi, având strămoşi germani, scandinavi şi africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare şi care a devenit, graţie abilităţilor sale deosebite, general de armată şi persoană apropiată ţarului. Din acest amestec pestriţ de naţii, s-a născut o personalitate în care se îmbină profunzimea şi sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile pătimaşe ale sângelui african. Poate această combinaţie a făcut ca să fie atât de copleşit de emoţii, atât de prins în braţele iubirii. Şi tot aceasta a dat acea combinaţie unică care l-a făcut să poată transmite cu atâta sensibilitate acele frumoase versuri de dragoste.

Eu te-am iubit

de Alexandr Sergheevici Puşkin (Traducere de Maria Banuş)
 
„Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.”
 

Comparat adesea cu Don Juan, Puşkin, deşi a trăit puţin, fiind împuşcat într-un duel, a avut parte de mai multe poveşti de dragoste, de fapt acestea par să fi fost în jur de 113 la număr. Până s-a căsătorit a avut parte de drame, iubiri, trădări, glorie iar pentru poeziile lui revoluţionare a fost mult timp în exil. Aflat pentru o lungă perioadă de timp în Basarabia, Puşkin se îndrăgosteşte de cele toate cele trei fiice ale generalului Raievski, eroul bătăliei de la Borodino. A stârnit cu aceasta un adevărat scandal, deşi una dintre fete, Maria, viitoarea printesă Volkonskaia, i-a luat apărarea, scriind în jurnalul ei: „Poet fiind, Puskin a simţit o datorie de onoare în a fi îndrăgostit de toate femeile frumoase şi tinere pe care le întâlnea”.

După aceste cuceriri i-au urmat altele, celebre fiind pasiunile pe care le-a avut pentru o frumoasă doamnă, Ludmila Sekora Inglezi, soţia boierului Inglezi. Se spunea că această femeie a fost cumpărată de boierul Inglezi de la nişte ţigani, ţigancă ea însăşi, de-o frumuseţe răpitoare. Boierul era însă extrem de gelos şi aproape îi prinde în flagrant. Bănuind adevărul, acesta îl provoacă la duel pe poetul cu sânge năvalnic. Acesta acceptă, dar într-un final duelul este contramandat de guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pentru care Puşkin lucra ca funcţionar. Soluţia lui pentru a-l feri pe Puşkin de primejdie a fost să-i dea 10 zile arest la domiciliu, iar boierului să-i recomande o plimbare în străinătate, împreună cu soţia lui.

Următoarea iubire a lui Puşkin a fost însă tot o ţigancă pe nume Zamfira. Pentru a fi aproape de iubita lui, Puşkin a trăit în şatră timp de o lună, din iulie până în august, ca invitat de onoare al bulibaşei, tatăl Zamfirei. Se spune că aceasta i-ar fi ghicit în palmă viitorul, spunându-i că se va căsători cu o femeie frumoasă care îi va aduce pieirea. Zamfira însă l-a părăsit pentru un ţigan de care era îndrăgostită, găsindu-şi şi ea pieirea, mai târziu, din cauză că acesta a înjunghiat-o în inimă. Perioada pe care a petrecut-o alături de şatra ţigănească l-a inspirat pe Puşkin să scrie „Ţiganii”.

O altă iubire, o altă sursă de inspiraţie a fost Calipso, o grecoaică, care în frageda tinereţe ar fi fost amanta lordului Byron. Pe ea a întâlnit-o Puşkin la o serată dată de un boier basarabean, unde aceasta a cântat la  chitară cântece turceşti. Avea o voce caldă şi plăcută. Ea a fost iubita cu „şalul negru”

Într-un final, robit de dragoste, s-a căsătorit cu una din cele mai frumoase femei de la curtea ţarului, Natalia GoncearovaNatalia Goncearova. Deşi a cunoscut-o în 1826, a avut de luptat cu refuzul familiei acesteia timp de 3 ani de zile, până într-un final tatăl fetei a fost de acord. Se spune că Natalia a fost cea de-a 113 iubire şi ultima. Dacă până la căsătorie a fost de nenumărate ori exilat (din 1820-1823, din 1824-1826 iar în 1825 intrând sub cenzura guvernului i-a fost interzis să publice ori să călătorească), după căsătorie a devenit un apropiat al curţii, datorită soţiei sale admirată de către ţar. Acesta, totuşi, spre a-l umili i-a oferit cel mai neînsemnat titlu de la curte. Dar cu această „onoare” împăratul rezolvase două probleme: îl avea pe Puşkin sub observaţie şi se bucura de prezenţa Nataliei, soţia poetului. Din punct de vedere al creaţiei literare se pare că această apropiere de conducători nu a fost atât de inspirantă, perioada prolifică fiind cea din timpul exilului. Căsătoria lui Puşkin părea să fie una fericită. A avut 4 copii cu Natalia, dar în acelaşi timp opera lui era cenzuarată, iar funcţia neînsemnată pe care o avea la curte îl măcina.

Nefericirea lui putem spune că ar fi atins apogeul în 1834 când la curtea ţarului a venit un ofiţer francez, Georges d’Anthes. Acesta, un favorit al doamnelor, îi face curte asiduă doamnei Puşkin. Se pare, că deşi Natalia a simţit un profund ataşament faţă de acest domn, i-a rămas fidelă soţului său. Foarte plauzibilă ar fi şi varianta „înfloririi” voite a acestei legături de către cei de la curte, tocmai pentru a-l îndepărta pe Puşkin, cunoscut pentru temperamentul năvalnic şi pentru gelozia de care da dovadă. La primirea unei scrisori anonime, care făcea referire la infidelitatea soţiei sale, Puşkin l-a provocat la duel pe Georges d’Anthes. Drept răspuns francezul îi cere ca amânare o perioadă de 15 zile, timp în care se căsătoreşte cu sora Nataliei, Ecaterina. Căsătoria ofiţerului francez nu rezolvă însă conflictul între cei doi. O poezie scrisă în 1828 parcă prevesteşte sfârşitul lui tragic.

Presimţire

de Alexandr Sergheevici Puşkin (Traducere de Veronica Porumbacu)

„În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.

Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.”

1828

În 8 februarie 1837, după o scrisoare dură pe care poetul i-o adresează cumnatului său, acesta îl provoacă la duel, pe malul Pârâului Negru (Ciornaia Recika), nume parcă predestinat dezastrului care v-a urma. Poetul scrie în însemnările sale: „Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile”. Având în vedere că duelul trebuia să fie pe viaţă şi pe moarte, iar distanţa dintre cei doi foarte apropiată, moartea părea să fie aproape sigură, şansele de supravieţuire fiind foarte mici. Amândoi combatanţii au fost răniţi, în urma duelului, dar singurul care a murit a fost Puşkin, după două zile de agonie. El rămâne însă veşnic viu prin poemele lui, prin povestea vieţii lui, prin felul absolut incredibil, ardent, pătimaş şi aproape nebunesc prin care a ales să celebreze viaţa şi dragostea.

Mă bucur să vă regăsesc şi vă recomand să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.Eu, LaFeeBlanche, Absolut obişnuit, Alex Bodoli, Andra Pavel, Almanahe, Andzhela Movies, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Cinemateca Trisk, Convieţuire, Cronicile unul psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori, Drugwash – Loc de dat cu capul, Fructitza – Carte şi film, Innerspacejournal, Istorii regăsite, Iulia Radu, Luna Pătrată, Moniqueclassique’s Blog, Movie Zone – Piratul cinefil, Pensionarul, Schtiel, Stefania’s, Suflet vorbitor, Teo Negură, Şiraguri de mărgele

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Carte, muzică şi film – gusturile ce ne definesc


Pornind de la aticolul precedent, m-am gândit că sunt sunt definitorii muzica care îţi place, filmele pe care le vizionezi şi, probabil, cărţile pe care le citeşti. Dacă asculţi muzică se poate să îţi placă mai mult un anumit gen, să îl preferi într-o anumită stare de spirit. Totuşi dacă te limitezi la un singur gen muzical, cred că rişti să devii şi tu mai limitat. Renunţi, în felul acesta, de a explora, de a căuta ceva nou, de a vedea dacă şi altceva ce s-ar putea să-ţi fie pe plac, sau care să te emoţioneze la fel de mult, ba poate chiar mai mult. Pentru Filme, muzică şi cartemine definitorie este secvenţa din filmul Pretty Woman / Frumuşica, când fata e dusă la operă, fără să fi ascultat vreodată acest gen. A văzut şi ascultat Traviata a compozitorului Giuseppe Verdi, operă a cărei poveste pleacă de la romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas, fiul. Aici, este vorba tocmai despre o femeie de moravuri uşoare, care se îndrăgosteşte. Romanul este deosebit. poate tocmai pentru că autorului i s-a întâmplat să se îndrăgostească de o femeie de acest gen. Iar muzica îţi intră cu atât mai bine la suflet cu cât este, într-un fel, şi povestea de iubire a lui Verdi cu Giuseppina Strepponi. Muzica povesteşte trista poveste atât de bine iar Julia Roberts a reuşit să fie extraordinară în interpretarea acelor secvenţe. „Frumuşica” a reacţionat emoţional, a înţeles din muzică povestea şi a trăit-o. Poate că mai mulţi dintre noi ar putea lua exemplu şi ar putea da muzicii bune o şansă. Eu iubesc muzica bună – îmi place jazz-ul, rock-ul, muzica clasică (Verdi, Beethoven, Mozart, Ravel, Chopin, Enescu… şi lista este extrem de lungă), muzica populară, muzica lăutărească. Cu cât asculti mai multe genuri, cu atât mai complet eşti ca om şi îi înţelegi mai bine pe ceilalţi. Muzica oferă un fel de conexiune în lume pe care nici o altă artă sau fel de comunicare nu-l are, pentru că nu are bariere de limbă şi este, spre deosebire de pictură sau sculptură – un mod prin care te poţi manifesta alături de alţii.

La fel, zic eu, este dacă citeşti un singur gen lectură indiferent dacă este beletristică ori non-beletristică. Dacă citeşti numai non-beletristică – pentru documentare, pentru învăţare sau pentru serviciu, uiţi să te relaxezi prin lectură, să îţi dezvolţi imaginaţia. Percepi lectura ca învăţare sau obligaţie şi imediat ce nu mai ai nevoie, nu mai citeşti. Iar dacă citeşti numai un gen de romane rişti să fii plictisit, rişti ca lectura să devină previzibilă şi să renunţi să mai citeşti. Recent am discutat cu mai mulţi oameni, foşti cititori de-ai mei. Au citit mult şi acum, din cauza lipsei de timp au ajuns să citească doar în concedii. Dacă asta se întâmplă cu iubitorii de lectură, ce se întâmplă cu cei cărora lectura le este indiferentă, în cel mai bun caz? Mie, spre exemplu, îmi plac multe genuri de lectură, deşi am avut perioade în care am citit cu precădere un anumit gen literar. Acum am întotdeauna câteva cărţi începute în genuri şi de dificultăţi diferite. Citesc în funcţie de dispoziţie sau de starea de oboseală. Daca citesti un singur gen de cărţi, nu stiu dacă acel gen te defineşte, dar defineşte ceva din tine şi poate că în timp se ajunge la o limitare, la o lipsă de orizont. Este ca şi când te-ai uita la acelaşi apus de soare – identic în fiecare zi. Oricât de frumos ar fi, după un timp tânjeşti să vezi nişte nori pufoşi, să vezi cerul înourat, plouând, ningând, să fie ceva ieşit din rutina zilnică. Cu cât este mai largă paleta, cu cât citeşti mai multe genuri sau cărţi din domenii diferite cu atât te împlineşti sufleteste, te dezvolţi intelectual, îţi completezi din lacune. Muzica bună are acelaşi efect. Pentru momente diferite, fiecare poate alege genuri de muzică diferită. Pentru fiecare moment al vieţii există un sunet, pentru fiecare anotimp un cântec, pentru fiecare viaţă o simfonie… sau o operă bufă (depinde de viaţă).

Plecând de la aceleaşi premise cred că noi toţi privim mai multe genuri de filme. Este patologic, însă, să te uiţi doar la un singur gen de film – devine chiar suspect. Te întreabă lumea, mai ales dacă se întâmplă să vezi doar horror-uri… sau numai filme siropoase. Ce-ai păţit? Ce ţi s-a întâmplat? Ai probleme? Eşti îndrăgostit? Toţi avem, poate, un gen preferat, cu toate astea cea mai mare parte din noi ne uităm şi la filme de acţiune, privim alături de familie şi filme pentru copiii şi adolecenţi, suspinăm la o dramă, ne uităm, noaptea târziu cu prietenii, la un horror şi râdem de speriturile fiecăruia. Este firesc aşa – deci ar fi normal să procedăm aşa şi cu muzica sau cărţile.

Aş fi curioasă tu ce părere ai?

De aceea vă întreb şi pe voi : Absolut obişnuit, Alex Bodoli, Almanahe, AnzhelaMovies, Emil Călinescu, ChGabriela, Cinemagazin.ro, Laura Meleacă – Cinemateca Trisk, Colţu’ cu muzică, Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti – Cu capul în nori (La Boheme), Filme şi cărţi, Fructitza, Innerspacejournal, LaFeeBlanche, Pensionarul, ŞtefaniaTeo Negură, Şiraguri de mărgeleBlogul micului Burlac

 
69 comentarii

Scris de pe iulie 2, 2012 în Povestiri, Sfaturi utile

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: