RSS

Arhive zilnice: 20 mai 2012

Caragiale – strămoş, contemporan sau Mitic?


Când citeşti Caragiale ai senzaţia că, parte din scrierile lui, mai ales cele satirice, sunt rupte din viaţa din prezent. Că s-au întâmplat azi şi poate, cu puterea unei plimbări prin timp, Caragiale, la fel ca un Nostradamus, a putut să le prevadă, să le vadă efectiv, dar vrând să protejeze personajul în viaţă, i-a dat o acoperire sub un nume fictiv. Cum a putut Caragiale face asta? Cum a recunoscut tipologiile umane? Ce anume din el rezona la felul de a fi al Miticilor despre care scrie? Cât de mitocan şi mojic a fost el însuşi? Cât de infidel a fost ca să poată să scrie despre atâtea femei infidele? Ştiu că Maiorescu i-a luat apărarea lui Caragiale, când a fost acuzat de imoralitate, tocmai din cauza pieselor sale, atrăgând atenţia că el recrea lumea printr-o viziune artistică, generalizând. Dar totuşi întrebările mele rămân. Consider geniale comediile lui Caragiale, dar oare nu este nici cel mai mic adevăr în acuzaţiile lumii de atunci? Femeia este văzută, de autor, printr-o prismă destul de negativă, cu toate că ea, în manipularea ei, este întotdeauna importantă şi conducătoare. Oare Caragiale să fi fost misogin? Sau poate alegea din întreaga populaţie feminină doar „excepţiile”. Sau viziunea asta asupra femeii să fi fost o percepţie a epociii? Întrebările mele curg şi totuşi nu am făcut o documentare temeinică pe această temă. Poate că ar fi de dorit să citesc mai multe despre viaţa lui Caragiale, despre potrivirea dintre aceasta şi scrierile sale. Ştim că, deşi născut în satul Haimanale, de lângă Ploieşti, este fiul unui emigrant din Kefallonia, mama lui fiind tot de origine greacă. N-a fost român decât prin educaţie şi punct geografic al naşterii, şi totuşi a cunoscut într-un fel unic poporul român. Nu l-a cunoscut într-un mod atavic şi ancestral, nu este personajul mioritic care se unifică cu natura. A fost, în realitate, un om prea puţin doritor să meargă la munte sau să se plimbe prin pădure. A trăit şi a respirat adânc aerul de pe stradă, de prin cafenele. De aici acumula informaţii pe care, ulterior, le folosea în operele sale. Oamenii. chiar când nu îi plac, îl amuză. Găseşte puterea să râdă de ei, să îi disece şi să-i folosească de modele. Felul în care vorbeşte de copii dă senzaţia că s-ar teme de ei, de ceea ce pot, aceştia, face, la fel cum scrie că se teme şi de căţei. În fond a fost „nevricos” el însuşi? Se descrie pe sine şi întâmplările lui? Cât adevăr este în Bubico? Ştiu doar că unul din vecinii lui avea un câine mic cu acest nume. Copiii lui sunt oare descrişi în D-l Goe, Vizită sau Bacalaureat? Probabil că nu, deşi relaţia lui cu Mateiu Caragiale nu a fost una strălucită. Poate şi din cauza ilegitimităţii naşterii sale, Mateiu nu îl accepta pe tatăl lui, dar nici lui Caragiale nu-i plăceau aerele de aristocrat ale fiului său. În fond, deşi Caragiale nu s-a însurat cu Maria Constantinescu, mama acestuia, Alexandrina Burelly, soţia lui, se pare că l-a crescut pe Mateiu ca pe fiul ei. Culmea este că, deşi Mateiu credea că se trage din aristocraţi, menţinea o bună legătură cu mama sa naturală, femeie simplă, la care a stat după ce s-a întors de la Berlin. Caragiale, se spune, că a fost un tată bun care şi-a iubit copiii, chiar dacă, cum scrie Călinescu, mai ţipa la ei.

Problema lui Ion Luca Caragiale au fost întotdeauna banii, mai ales lipsa lor 🙂  Sunt antologice căutările lui de bani, sau fuga de creditori, ceea ce este foarte bine exprimat într-unul din miticismele lui:

Mitică (cu glas drăgăstos): Amice Costică, fii bun şi mă-mprumută cu trei lei.
Costică (cu tremolo în glas): Miţo dragă, te rog nu face mofturi…
Mitică: Nu te face al dracului, căci ştiu bine că ai.
Costică: Bine, să zicem că te împrumut; dar când mi-i dai înapoi?
Mitică (repede): Un franc când voi avea, altul când voi putea, iar pe celălat după moarte!”

Iar când avea bani îi şi cheltuia chefuind cu prietenii. Sunt celebre „praznicele” Mumuloaiei. Pentru ca să facă bani a ţinut timp de aproape un an (1894-1895) birtul gării din Buzău, pe care l-a falimentat la fel cum a făcut cu alte două berării pe care le-a avut la Bucureşti. Una din ele, pe strada Gabroveni, în 1893, iar alta, Berăria Academică “Bene Bibenti”, un an mai târziu. I-a plăcut să fie comersant, deşi, probabil că, şi-a falimentat afacerile dând de băut cu ocazia naşterii copiilor săi, Luca şi Ecaterina. Celebră, între berăriile deschise de Caragile, este Beraria Gambrinus pe care a deschis-o în 1901. Aici a cântat şi Grigoraş Dinicu, iar clienţii aveau câteodată prilejul să fie serviţi chiar de Caragiale, în persoană. Deşi s-ar părea că viaţa asta i se potrivea, Caragiale şi-a dorit să plece, să se mute din Bucureşti-ul de care era sătul, mai ales după ce a fost acuzat de Caion, că ar fi copiat piesa Năpasta. A cochetat, în ani, cu ideea de a se muta fie la Sibiu, fie la Braşov, deşi se amuza teribil pe seama ardelenilor. A plecat însă mult mai departe. A reuşit să facă asta doar după ce a moştenit, o avere mare la moartea mătuşii Momuloaia. Fiind mulţi moştenitori se pare că s-a înţeles cu fiecare parte, după câte spune Maiorescu, într-o scrisoare trimisă economistului T. Nica: ,,Caragiali s-a pus în mod folositor între două luntri cu procesul: s-a împăcat pentru o parte cu noii pretendenți la moștenirea lui Momulo, adică pentru o parte ca să i-o dea lui în caz de câștig. În caz de pierdere are de la sine partea de la ceilalți…”  Tot el reflectează în final: ,,Grecii erau încă de pe vremea lui Homer șireți”. După 16 procese avute în problema moştenirii, primeşte până la urmă 1000 de galbeni pe lună. Dar cheltuitor cum era, Caragiale s-a simţit mai degrabă sărac. Interesant este că, mai moare o mătuşă, sora tatălui său, Anastasia, şi moşteneşte o avere consistentă şi de la aceasta. Să înţeleg că era un profitor? Sau avea atâta charismă, încât a fost foarte iubit de mătuşile sale? Ce-am fi spus noi de am fi fost contemporanii lui? S-ar fi bătut tot atâta monedă şi pe aceste moşteniri cum s-a făcut cu altele? Parcurgând câteva note făcute de Dumitru Toma, pe acest subiect, am constatat şi că, deşi scriitorul râdea de aşa zisul lanţ al slăbiciunilor, credea în genul acesta de rezolvare. Aşa se face că, vrând să fie profesor la Şcoala Andrei Şaguna din Braşov, a încercat să-l mituiască pe directorul şcolii, pentru a fi angajat. A fost public refuzat şi aşa, probabil s-a terminat şi dorinţa lui de-a se muta în Ardeal. Pe sistemul „să nu faci ce face popa, ci doar ce predică„, trebuie să recunoaştem, pe de altă parte, că acel director a făcut o mare greşeală neangajându-l. Şi asta doar pentru că nu avea licenţa luată la Berlin şi Viena, cum era la modă pe vremea aceea. Stupid nu??

Altă problemă, poate că, au fost femeile din viaţa lui. Destul de multe şi destul de cunoscute, la vremea respectivă, ele au dat un colorit interesant vieţii scriitorului. Am aflat cu uimire că a avut o scurtă aventură şi cu Veronica Micle. Din cauza acestei aventuri despre care Eminescu ar fi aflat, acesta ar fi renunţat să se însoare cu Veronica. A avut şi o reacţie fulminantă, drept pentru care Caragiale s-a simţit nevoit să se mute şi a plecat ca revizor şcolar în Argeş-Vâlcea. în 1882. Cu toate acestea a fost un soţ iubitor pentru Alexandrina Burelly de care s-a îndrăgostit fulgerător.

Caragiale mi se pare că a fost un om dual, un amestec de bună dispoziţie şi depresie, ceea ce se vede şi în lucrările sale atât de diferite. A fost comeciant şi scriitor, a fost amant şi soţ. A fost materialist şi risipitor. A iubit şi urât oamenii. Le-a prins şi analizat fiecare gest, fiecare expresie şi le-a ridiculizat greşelile şi ifosele, probabil plecând şi de la cunoaşterea de sine şi a apropiaţilor lui.

De cunoscut, Caragiale, este foarte cunoscut. Este al treilea român pentru care Google a schimbat logo-ul când, în 30 ianuarie 2012, s-au împlinit 160 de ani de la naştere. A fost omagiat şi de greci, care apreciază sorgintea greacă a familiei sale. Şi a devenit celebru în intreaga lume –  reuşind, ca şi Eminescu, să intre în Guinness Book cu recordul omologat de a fi cel mai portretizat scriitor din lume. Sunt adunate peste 1500 de portrete şi caricaturi ale lui, din 123 de ţări.

Dacă doriţi să ascultăţi două cântece foarte actuale, pe versuri de Caragiale, „Jalba hoţilor din închisori” şi „Petiţie către guvern” muzică scrisă şi interpretată de  Tudor Gheorghe, pe un fundal de caricaturi, realizate de caricaturiştii lumii accesaţi link-ul de mai jos
Caragiale, caricaturi şi muzica  – montaj realizat de G. Junescu

Mă gândesc să citiţi şi ce scriu: Pluta cu paparude,Moniqueclassique’s blog, Luna pătrată, Ştefania, LaFeeBlanche, Iulia Radu, Almanahe, Schtiel, Teo Negură, Cronicile unui psihoterapeut
, Fructitza, Şiraguri de mărgele

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat: