RSS

Arhivele lunare: mai 2012

Ştim să citim? Sfaturi utile pentru a învăţa


Am povestit mult cu copiii şi mi-am dat seama că mulţi, mai ales dintre cei care citesc puţin, nu sunt obişnuiţi să citească şi nu pot să se concentreze asupra lecturii în sine. Cu cât citeşti mai mult, cu atât ţi-e mai uşor să citeşti şi frazele se leagă într-un fel, formând imagini. De fapt, lectura de asta este atât de bună, pentru că îţi dezvoltă imaginaţia. Mulţi dintre cei tineri nu pot citi, sau se plictisesc citind descrieri cum apar în operele lui Mihail Sadoveanu sau Jókai Mór, spre exemplu. Când citeşti, la început, înveţi să citeşti literele, apoi formarea cuvintelor şi abia apoi legi fraze întregi. Mulţi, însă, nu reuşesc să se concentreze asupra frazelor pentru că nu au încă deprinderea de a urmări sensul frazelor, ei se concentrează tot pe cuvinte. Deprinderea asta se formează în timp şi, atunci, în mod automat, faci un fel de rezumat a ceea ce ai citit până în momentul respectiv.

Poate că este greşit startul. Odată ce priveşti lectura ca fiind obligatorie este greu să o apreciezi. Pontul pe care vi-l împărtăşesc este să nu citiţi nimic ca şi când aţi fi forţaţi, obligaţi. Gândiţi-vă altfel la lectura care vă este recomandată s-o citiţi. Trebuie să fie bună de ceva dacă a rămas prin timp şi a fost studiată de atâta lume. Dacă o veţi trata de la început ca pe ceva interesant, veţi găsi în mod sigur ceva care să vă atragă şi să vă capteze interesul. În plus, vă recomand să nu lăsaţi mess-ul, skype-ul sau facebook-ul deschis pentru că atenţia voastră va fi distrasă şi nu veţi putea intra în atmosfera creată de autor. Poate că este bine ca muzica pe care o ascultaţi de obicei să fie dată foarte încet sau să o închideţi, dacă vă împiedică să vedeţi, cu ochii minţii, descrierile făcute în carte. Pentru a reuşi să citiţi cât mai mult şi mai bine ar trebui să vă faceţi un fel de plan, de care să vă ţineţi.

  • Să zicem că stabiliţi un număr de pagini pe care să le citiţi zilnic. La început va fi greu, dar cu timpul veţi vedea că veţi depăşi numărul de pagini pe care vi le-aţi propus şi nici nu vă veţi da seama.

  • Tot la fel, ar trebui să estimaţi un timp până când citiţi şi terminaţi cartea începută. Dacă veţi reuşi să o terminaţi mai repede puteţi să vă premiaţi :).

  • Pentru când terminaţi o lectură este bine aveţi deja o listă de lecturi pe care aţi vrea să le citiţi, pentru ca să vă apucaţi de următoarea 🙂 

  • Ca bibliotecar, vă rog să puneţi un semn de carte acolo unde rămâneţi, nu îndoiţi marginile şi nu lasaţi cartea deschisă, pentru că se deteriorează mai uşor. Nu subliniaţi cartea decât dacă este a dumneavoastră personală şi vreţi să reţineţi şi să vă întoarceţi la citatul respectiv.

O altă problemă ar fi refuzul, mai ales al tineretului de azi, de a citi cărţi fără multă acţiune şi dialoguri. Cărţile care apar astăzi sunt scrise în mod comercial atractive pentru cititori. Multe dintre ele nu sunt valoroase ca lectură şi nu prezintă viziuni sau idei noi, ci sunt doar frumos şi alert prezentate. Pentru asta elevii citesc cu greu operele clasice. Acelea au multe descrieri pentru care este nevoie să ai o imaginaţie deja formată. Cred că este important să-ţi imaginezi peisajul ca şi când ai vedea un film în faţa ochilor. Cititul dezvoltă inteligenţa şi imaginaţia creativă, fiindcă de îndată ce citeşti devii atât regizorul cât şi actorii cărţii respective, iar ceea ce-ţi imaginezi este o percepţie unică asupra operei scrise. Asta este contribuţia ta la opera scrisă, felul în care o vezi şi înţelegi textul. Multe cărţi sunt ecranizate. Cărţile clasice pe care le citim pentru şcoală au fost chiar de mai multe ori, sub diferite viziuni regizorale, ecranizate. Dar astea sunt viziunile regizorilor respectivi. Filmul este concepţia unui regizor şi îţi redă într-un singur chip acţiunea, peisajul, creeind tipare. De asta o carte este mai bună decât un film, oricât de bun ar fi filmul. Felul în care tu îţi închipui lumea şi personajele este de obicei mai viu, mai interesant şi mai plin de culoare decât o poate face filmul. Cred că de asta poţi citi şi reciti o carte la vârste diferite şi având experienţe diferite. Cu cât acumulezi experienţă de viaţă înţelegi altfel o carte, o vezi sub un alt aspect şi reţii alte faţete ale ei.

Îi salut şi recomand să-i citiţi şi pe: Emil Călinescu.Eu, AnzhelaMovies, ChGabriela, Almanahe, Pluta cu paparude, Cinemagazin.ro, Laura Meleaşcă (Cinemateca Trisk), Convieţuire, Cronicile unui psihoterapeut, Andreotti (Cu capul în nori), Fructitza (Carte şi film), Innerspacejournal, Iulia Radu, LaFeeBlanche, Luna PătratăStefania’s, Teo Negură.

Mi-ar place dacă aţi citi, pentru relaxare, cărţile Oanei Stoica Mujea sau blogul ei

 
44 comentarii

Scris de pe mai 31, 2012 în Sfaturi utile

 

Etichete: , , , , ,

„La paradisul femeilor” – Primul MALL?


Mă gândeam, zilele trecute, când mă aflam la cumpărături, de „schimbarea la faţă” pe care au suferit-o magazinele şi cât de aproape, de ceea ce avem în prezent, era descrierea magazinului La paradisul femeilor /Hölgyek örömea lui Zola. Cu toate astea, continui să cred că mai avem încă mult până să egalăm strălucirea şi eleganţa pe care mi-o sugera, acel magazin din paginile cărţii. Să încep cu începutul. Autorul, Émile Zola, este unul din reprezentanţii curentului naturalist, iar cartea lui, cu titlul original „Au Bonheur des Dames” este a unsprezecea din ciclul Les Rougon-Macquart. Lucrarea lui, pe mine, una, m-a uimit. Publicată în 1883 era, pentru comerţul din România anilor 1983, adică un secol mai târziu, un fel de literatură science-fiction. Atât de neimaginat pare, când citeşti, toată descrierea magazinului, a dezvoltării, a promovării lui sau a serviciilor oferite. A fost prima carte, din cele citite până atunci, în care am găsit descris comerţul capitalist, aflat în vremea scriitorului, la începuturile dezvoltării sale. Analizând la modul sec şi economic, Zola scrie despre un patron de magazin, despre dezvoltarea acestui magazin, despre cum se obţin credite pentru a face posibilă această dezvoltare, despre implicaţiile sociale ale unei asemenea dezvoltări şi intrigile de culise, bârfele, răutăţile şi iubirile ce se nasc la adăpostul lui. Dacă aprofundăm ne dăm seamă că ne este prezentată viaţa amărâtă şi extrem de muncită pe care este nevoită s-o ducă angajatul, puţinele lui bucurii, drepturi şi evadări de la rutina de zi cu zi. Angajatul, sau mai degrabă angajatele, pentru că sunt în marea lor majoritatea femei, îşi duc practic întreaga existenţă în magazinul unde lucrează. Relaxarea şi evadările din rutină sunt destul de scumpe şi nu toate şi le permit. Pe de altă parte a fost prima dată când am înţeles la ce se referă, cu adevărat, exploatarea umană. Pentru mine, până la cartea lui Zola, era doar un concept vag, o idee.

Gândiţi-vă că am citit cartea pe vremea când magazinele erau atât de sărace în oferte şi idei de prezentare, încât era normal ca o asemenea descriere să-mi trezească interesul. Cum să fie un magazin atât de uriaş, să lucreze atâţia oamenii în el, ba chiar să şi doarmă acolo, ca într-un fel de internat. Metodele de vânzare, de expunere a mărfii, de reducere a preţurilor, de ofertă, transportul mărfurilor către casa clientului cumpărător, posibilitatea returnării cumpărăturilor după câteva zile, chiar şi urmărirea clienţilor, pentru a fi siguri că nu se fură, mi se păreau inovatoare pentru acele vremuri. Unele dintre ele par inovaţii ale zilelor de azi.

Émile Zola reuşeşte să prezinte „La Paradisul Femeilor”- Magazinul, care pare să fie, în fapt, personajul principal al cărţii. Octave Mouret este patronul magazinului, dar, chiar şi lui, Magazinul îi controlează viaţa, odată ce este convins că, numai celibatar fiind, poate avea succes în afaceri. Tot timpul este cu gândul la dezvoltarea magazinului, construcţia lui şi urmăreşte cu nesaţ încasările record ale unei zile, sperănd mereu ca în următoarea zi încasările să atingă un prag şi mai ridicat. Se foloseşte de orice relaţie are şi de orice sentimente trezeşte, pentru a avea succesul scontat, pentru a obţine aprobări şi finanţări. Este un vizionar al comerţului, crează noi şi noi metode de a atrage clientela. Un vitrinier revoluţionar care şochează ochiul publicului, cu valuri de materiale în culori tari, care curg şi par să se aprindă şi mai tare una pe alta. Ideile lui sunt geniale, punerea în practică, la fel. Afacerea lui este înfloritoare. Totuşi, Zola ne arată şi reversul medaliei. Cu cât reuşeşte să creeze mai multe raioane, cu atât el loveşte puternic în afacerile micilor magazine familiale, care erau specializate pe un singur domeniu. Descrisă într-un fel brutal ai senzaţia că Magazinul, ca şi un gigant, tinde să calce în picioare, sfărâmând micile afaceri.  Te îndurerează pierderea acestor familii, deşi mersul înainte al progresului este inevitabil. Vieţile lor se schimbă, falimentul le bate la uşă, dar nu pierd doar pe plan material. Magazinul se pare că vrea să le ia şi vieţile, dragostea, tot ceea ce au mai de preţ.

Este interesant cum, totul poate lua o întorsătură interesantă şi neaşteptată prin venirea în Paris a unei fete tinere, Denise, împreună cu fraţii ei mai mici, Pépé şi Jean. Ea este nepoata lui Baudu, unul din cei mai afectaţi de dezvoltarea magazinului „La paradisul femeilor”, fiind aşezat chiar peste drum de „La Bătrânul Elbeuf, postavuri şi flanele”. Chiar şi din titlul „Bătrânul Elbeuf” sugereasă ceva îmbătrânit, depăşit,  aşa cum „La Paradisul Femeilor” sugereză un loc destinat special femeilor, un loc magic care le promite fericire. Este remarcabil scrisă frenezia cu care femeile parizene se avântă, ca pentru a cuceri magazinul, cu ochi avizi şi pofticioşi, cu inimile palpitând şi iubind înghesuiala care le sufocă. Este un loc iubit de femei, un adevărat Paradis al cumpărăturilor. Pe de altă parte, această iubire se transformă, pentru unele într-o adevărată boală, un adevărat viciu.

În această lume avidă şi vicioasă, Denise, aparent neînsemnată, delicată, mică şi invizibilă, reuşeşte prin hotărârea, moralitatea, bunătatea, hărnicia şi virtutea sa să le facă dreptate celor slabi şi pune stăpânire pe inima patronului său, Octave Mouret. Felul delicat şi treptat prin care această iubire se dezvoltă alături de magazinul ce creşte necontenit, ceea ce face ca acest roman să fie diferit faţă de toate celelalte ale lui Zola. Cred că este singura carte, din câte ce am citit de Zola, în care romantismul îşi face loc prin tot realismul şi naturalismul de care este atinsă întreaga lui operă.

Pot Bouille - afişUna dintre ecranizările acestei cărţi are titlul Pot-Bouille şi îi are în rolurile principale pe Gérard Phillipe şi Danielle Darrieux. Filmul este departe de a urmări firul acţiunii. Este ca şi cum ne-ar prezenta evenimentele anterioare începerii cărţii, deoarece îl prezintă pe Octave Mouret, proaspăt venit în capitală din Aix en Provence. Este angajat la magazinul „La Paradisul Femeilor” şi după ce seduce toată populaţia feminină sfârşeşte prin a se căsători cu patroana magazinului. Toate aceste lucruri le aflăm în carte, printre picături, de la cei care îl ştiau pe Mouret încă de când venise în capitală, fără un ban al lui. In carte, Mouret, este deja văduv, soţia lui murind într-un accident survenit tocmai pe când se construia şi dezvolta o nouă aripă a clădirii magazinului. Se pare că aceasta a fost prima victimă a magazinului, care i-a adus ulterior, bunăstare şi noroc. Această trimitere scurtă m-a făcut să mă gândesc la sacrificiul pe care Meşterul Manole l-a făcut pentru a reuşi să construiască biserica. Sacrificând iubirea şi pe Ana, Manole a reuşit să termine construcţia începută. Tot sacrificiul unei femei, Caroline Hédouin, căsătorită Mouret, se află, după cum spun gurile rele, la temelia magazinului „La paradisul femeilor” şi asta aduce magazinului faimă, prosperitate şi noroc. Dar tot din această cauză Mouret devine superstiţios şi crede, cum spuneam, că doar dacă îşi păstrează celibatul poate reuşi în afaceri. Cum se va termina cartea, ce va triumfa – iubirea, banii, superstiţia, vă invit să citiţi ca să aflaţi. Este o carte extrem de bună, o carte care îţi deschide orizonturi noi şi interesante, o carte vibrantă care freamătă de viaţă şi care te ţine captivat de la prima pagină.

„Denise venise pe jos de la gara Saint-Lazare, unde coborâse dintr-un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta dură a unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe Pépé de mână, iar Jean o urma”… „Când ajunseră însă în Piaţa Gaillon, tânara se opri surprinsă.
– O!, spuse ea. Ia uite, Jean!
Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiţi unul într-altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agăţase de picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani.
– Ei, continuă ea, iată un  magazin adevărat!”
„…Părea o întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la mezanin, prin care se întrezărea întregul tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în mătase ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoanele de catifea.
– „La Paradisul Femeilor”, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor în Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă”. (citat din Emile Zola, „La Paradisul Femeilor”, Editura Adevărul, 2010)

The_Paradise_1369750081_2012Dacă ne gândim la transpunerile pe ecran a poveştii, recent cei de la BBC, inspirându-se din persothe-paradise-BBCnajele şi povestea lui Emile Zola, au realizat un serial, The Paradise (2012), care este interesant de văzut. Primul sezon urmează, aproximativ, povestea lui Zola, următorul complică puţin povestea romantică a lui Zola. Nu ştiu dacă iubitorilor cărţii le-a plăcut continuarea, poate de aceea din 14 februarie 2014 – este anulat de cei de la BBC. Numele personajului feminin este tot Denise, chiar dacă numele de familie diferit. De altfel şi restul personajelor primesc nume diferite, specific englezeşti, pentru că şi magazinul îşi are locaţia undeva în nord estul Angliei. O recomandare pentru a vedea acest serial. Eu privindu-l am făcut mintal un fel de concurs în a recunoaşte personajele şi numele corespondente din cartea lui Zola.

Au Bonheur des Dames, l’invention des grands magasins o prezentare, în câteva cuvinte a inventatorului magazinului Au Bon Marché, cel care l-a inspirat pe Zola pentru a scrie romanul său.

Această prezentare necesită JavaScript.


Mi-ar plăcea să îi citiţi şi pe Alex Bodoli, ChGabriela’s Blog, Convieţuire, Fructitza- Carte şi filme, Innerspacejournal, Luna pătrată, Stefania’s, Teo Negură, Şiraguri de mărgele, Recenzii de lectură, Cinemateca Trisk, Iulia Radu, LaFeeBlanche, Cronicile unui psihoterapeut, Istorii regăsite, Andreotti – Cu capul în nori, AngzhelaMovies

Despre această carte am vorbit pentru emisiunea Click News.TV, emisiune pe care o puteţi vedea pe pagina Video Blog.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Obişnuitul de azi – Internet şi carte prin Biblionet


Am avut aparatul de fotografiat la mine şi mi-am zis să fac şi o prezentare a unei zile obişnuite la noi în Filială. O zi în care copiiii se îmbulzesc pe calculatoare, în fiecare pauză şi după ore, cele 10 calculatoare dovedindu-se foarte puţine, de obicei. Aşa că am început să ne învăţăm cu reţinerile, astfel încât să nu fie supărare şi să ajungă cu toţii să acceseze internetul. O zi obişnuită, în care cititorii, din fericire, se mai uită pe rafturi şi căută cărţi. Este adevărat că sunt mai puţini decât cei care utilizează internetul, dar nici nu mă aşteptam să fie altfel. Cărţile aşteaptă  răbdătoare în rafturi, de aceea am inclus şi câteva poze cu câteva sugestii de lectură. Ceea ce m-a bucurat zilele trecute, a fost că unii dintre cei care anii trecuţi n-au fost înscrişi în bibliotecă şi n-au împrumutat până acum cărţi, au fost tentaţi acum s-o facă. S-au înscris, iniţial, în bibliotecă doar pentru că acum, aici, este internet gratuit. Este adevărat că atunci când s-a deschis centrul Biblionet la noi în filială, m-am gândit şi am sperat că, fiind înconjuraţi de atâtea cârţi, până la urmă, cei veniţi doar pentru internet vor fi curioşi să le deschidă, să le frunzărească, să le citească. Aşteptarea a fost ceva mai lungă, totuşi m-am simţit răsplătită, într-un fel, prin ceea ce s-a întâmplat. Sunt povestri interesante despre cum Biblionet-ul a reuşit să influenţeze sau să schimbe viaţa unor oameni, prin conexiunea pe care o oferă cu lumea, cu informaţiile, cu tot ceea ce presupune acest minunat mijloc de cunoaştere. De ce n-ar fi, pe lângă această binefacere, şi în sens invers un plus ce-l face, involuntar, spre carte a unor utilizatori inveteraţi ai internetului. O idee bună acest biblionet, care adună atât serviciile bibliotecii cât şi pe cele ale internetului laolaltă.

Pentru mine sensul bibliotecii s-a schimbat. Sau şi-a adăugat noi sensuri. Biblioteca s-a transformat primind noi valenţe, modernizându-se, dezvoltându-şi serviciile. Bibliotecarul, în sine, a fost nevoit să înveţe, să folosească noi şi noi programe şi aparaturi. Au învăţat să folosească intenetul, ca mai apoi să devină traineri ai utilizatorilor noştri, au început să scrie, să devină internauţi… Au apărut filme în care elogiază meseria asta, The Librarian fiind unul dintre cele mai cunoscute.

De aceea aş fi curioasă să aflu: Ce înseamnă pentru voi biblioteca? Ce părere aveţi despre Biblionet? Prin ce credeţi că se va schimba biblioteca în continuare? Şi cum vedeţi bibliotecarii de azi? Primul care a scris ceva în acest sens este Sorin-Lucian Berbecaru. Este adevărat că până acum, n-a avut lucruri prea bune de scris despre bibliotecarii pe care i-a cunoscut, dar eu, una, sunt optimistă pentru că este doar la cel de-al doilea articol. Totuşi, asta mi-a dat de gândit. Cum ne vede lumea? Este bine să reuşim să ne vedem, iar cititorii noştri sunt oglinda în care trebuie să privim ca să ştim ce avem de schimbat sau de îmbunătăţit la noi. Aştept cu nerăbdare comentariile voastre.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mi-aş dori să vă uitaţi şi ce-au scris: Luna pătrată, Pluta cu paparude, ChGabriela, Fructitza, Cronicile unui psihoterapeut, Schtiel, Teo Negură, Iulia Radu, Pensionarul, LaFeeBlanche, Innerspacejournal, Despre filme cu subiectivitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Caragiale – strămoş, contemporan sau Mitic?


Când citeşti Caragiale ai senzaţia că, parte din scrierile lui, mai ales cele satirice, sunt rupte din viaţa din prezent. Că s-au întâmplat azi şi poate, cu puterea unei plimbări prin timp, Caragiale, la fel ca un Nostradamus, a putut să le prevadă, să le vadă efectiv, dar vrând să protejeze personajul în viaţă, i-a dat o acoperire sub un nume fictiv. Cum a putut Caragiale face asta? Cum a recunoscut tipologiile umane? Ce anume din el rezona la felul de a fi al Miticilor despre care scrie? Cât de mitocan şi mojic a fost el însuşi? Cât de infidel a fost ca să poată să scrie despre atâtea femei infidele? Ştiu că Maiorescu i-a luat apărarea lui Caragiale, când a fost acuzat de imoralitate, tocmai din cauza pieselor sale, atrăgând atenţia că el recrea lumea printr-o viziune artistică, generalizând. Dar totuşi întrebările mele rămân. Consider geniale comediile lui Caragiale, dar oare nu este nici cel mai mic adevăr în acuzaţiile lumii de atunci? Femeia este văzută, de autor, printr-o prismă destul de negativă, cu toate că ea, în manipularea ei, este întotdeauna importantă şi conducătoare. Oare Caragiale să fi fost misogin? Sau poate alegea din întreaga populaţie feminină doar „excepţiile”. Sau viziunea asta asupra femeii să fi fost o percepţie a epociii? Întrebările mele curg şi totuşi nu am făcut o documentare temeinică pe această temă. Poate că ar fi de dorit să citesc mai multe despre viaţa lui Caragiale, despre potrivirea dintre aceasta şi scrierile sale. Ştim că, deşi născut în satul Haimanale, de lângă Ploieşti, este fiul unui emigrant din Kefallonia, mama lui fiind tot de origine greacă. N-a fost român decât prin educaţie şi punct geografic al naşterii, şi totuşi a cunoscut într-un fel unic poporul român. Nu l-a cunoscut într-un mod atavic şi ancestral, nu este personajul mioritic care se unifică cu natura. A fost, în realitate, un om prea puţin doritor să meargă la munte sau să se plimbe prin pădure. A trăit şi a respirat adânc aerul de pe stradă, de prin cafenele. De aici acumula informaţii pe care, ulterior, le folosea în operele sale. Oamenii. chiar când nu îi plac, îl amuză. Găseşte puterea să râdă de ei, să îi disece şi să-i folosească de modele. Felul în care vorbeşte de copii dă senzaţia că s-ar teme de ei, de ceea ce pot, aceştia, face, la fel cum scrie că se teme şi de căţei. În fond a fost „nevricos” el însuşi? Se descrie pe sine şi întâmplările lui? Cât adevăr este în Bubico? Ştiu doar că unul din vecinii lui avea un câine mic cu acest nume. Copiii lui sunt oare descrişi în D-l Goe, Vizită sau Bacalaureat? Probabil că nu, deşi relaţia lui cu Mateiu Caragiale nu a fost una strălucită. Poate şi din cauza ilegitimităţii naşterii sale, Mateiu nu îl accepta pe tatăl lui, dar nici lui Caragiale nu-i plăceau aerele de aristocrat ale fiului său. În fond, deşi Caragiale nu s-a însurat cu Maria Constantinescu, mama acestuia, Alexandrina Burelly, soţia lui, se pare că l-a crescut pe Mateiu ca pe fiul ei. Culmea este că, deşi Mateiu credea că se trage din aristocraţi, menţinea o bună legătură cu mama sa naturală, femeie simplă, la care a stat după ce s-a întors de la Berlin. Caragiale, se spune, că a fost un tată bun care şi-a iubit copiii, chiar dacă, cum scrie Călinescu, mai ţipa la ei.

Problema lui Ion Luca Caragiale au fost întotdeauna banii, mai ales lipsa lor 🙂  Sunt antologice căutările lui de bani, sau fuga de creditori, ceea ce este foarte bine exprimat într-unul din miticismele lui:

Mitică (cu glas drăgăstos): Amice Costică, fii bun şi mă-mprumută cu trei lei.
Costică (cu tremolo în glas): Miţo dragă, te rog nu face mofturi…
Mitică: Nu te face al dracului, căci ştiu bine că ai.
Costică: Bine, să zicem că te împrumut; dar când mi-i dai înapoi?
Mitică (repede): Un franc când voi avea, altul când voi putea, iar pe celălat după moarte!”

Iar când avea bani îi şi cheltuia chefuind cu prietenii. Sunt celebre „praznicele” Mumuloaiei. Pentru ca să facă bani a ţinut timp de aproape un an (1894-1895) birtul gării din Buzău, pe care l-a falimentat la fel cum a făcut cu alte două berării pe care le-a avut la Bucureşti. Una din ele, pe strada Gabroveni, în 1893, iar alta, Berăria Academică “Bene Bibenti”, un an mai târziu. I-a plăcut să fie comersant, deşi, probabil că, şi-a falimentat afacerile dând de băut cu ocazia naşterii copiilor săi, Luca şi Ecaterina. Celebră, între berăriile deschise de Caragile, este Beraria Gambrinus pe care a deschis-o în 1901. Aici a cântat şi Grigoraş Dinicu, iar clienţii aveau câteodată prilejul să fie serviţi chiar de Caragiale, în persoană. Deşi s-ar părea că viaţa asta i se potrivea, Caragiale şi-a dorit să plece, să se mute din Bucureşti-ul de care era sătul, mai ales după ce a fost acuzat de Caion, că ar fi copiat piesa Năpasta. A cochetat, în ani, cu ideea de a se muta fie la Sibiu, fie la Braşov, deşi se amuza teribil pe seama ardelenilor. A plecat însă mult mai departe. A reuşit să facă asta doar după ce a moştenit, o avere mare la moartea mătuşii Momuloaia. Fiind mulţi moştenitori se pare că s-a înţeles cu fiecare parte, după câte spune Maiorescu, într-o scrisoare trimisă economistului T. Nica: ,,Caragiali s-a pus în mod folositor între două luntri cu procesul: s-a împăcat pentru o parte cu noii pretendenți la moștenirea lui Momulo, adică pentru o parte ca să i-o dea lui în caz de câștig. În caz de pierdere are de la sine partea de la ceilalți…”  Tot el reflectează în final: ,,Grecii erau încă de pe vremea lui Homer șireți”. După 16 procese avute în problema moştenirii, primeşte până la urmă 1000 de galbeni pe lună. Dar cheltuitor cum era, Caragiale s-a simţit mai degrabă sărac. Interesant este că, mai moare o mătuşă, sora tatălui său, Anastasia, şi moşteneşte o avere consistentă şi de la aceasta. Să înţeleg că era un profitor? Sau avea atâta charismă, încât a fost foarte iubit de mătuşile sale? Ce-am fi spus noi de am fi fost contemporanii lui? S-ar fi bătut tot atâta monedă şi pe aceste moşteniri cum s-a făcut cu altele? Parcurgând câteva note făcute de Dumitru Toma, pe acest subiect, am constatat şi că, deşi scriitorul râdea de aşa zisul lanţ al slăbiciunilor, credea în genul acesta de rezolvare. Aşa se face că, vrând să fie profesor la Şcoala Andrei Şaguna din Braşov, a încercat să-l mituiască pe directorul şcolii, pentru a fi angajat. A fost public refuzat şi aşa, probabil s-a terminat şi dorinţa lui de-a se muta în Ardeal. Pe sistemul „să nu faci ce face popa, ci doar ce predică„, trebuie să recunoaştem, pe de altă parte, că acel director a făcut o mare greşeală neangajându-l. Şi asta doar pentru că nu avea licenţa luată la Berlin şi Viena, cum era la modă pe vremea aceea. Stupid nu??

Altă problemă, poate că, au fost femeile din viaţa lui. Destul de multe şi destul de cunoscute, la vremea respectivă, ele au dat un colorit interesant vieţii scriitorului. Am aflat cu uimire că a avut o scurtă aventură şi cu Veronica Micle. Din cauza acestei aventuri despre care Eminescu ar fi aflat, acesta ar fi renunţat să se însoare cu Veronica. A avut şi o reacţie fulminantă, drept pentru care Caragiale s-a simţit nevoit să se mute şi a plecat ca revizor şcolar în Argeş-Vâlcea. în 1882. Cu toate acestea a fost un soţ iubitor pentru Alexandrina Burelly de care s-a îndrăgostit fulgerător.

Caragiale mi se pare că a fost un om dual, un amestec de bună dispoziţie şi depresie, ceea ce se vede şi în lucrările sale atât de diferite. A fost comeciant şi scriitor, a fost amant şi soţ. A fost materialist şi risipitor. A iubit şi urât oamenii. Le-a prins şi analizat fiecare gest, fiecare expresie şi le-a ridiculizat greşelile şi ifosele, probabil plecând şi de la cunoaşterea de sine şi a apropiaţilor lui.

De cunoscut, Caragiale, este foarte cunoscut. Este al treilea român pentru care Google a schimbat logo-ul când, în 30 ianuarie 2012, s-au împlinit 160 de ani de la naştere. A fost omagiat şi de greci, care apreciază sorgintea greacă a familiei sale. Şi a devenit celebru în intreaga lume –  reuşind, ca şi Eminescu, să intre în Guinness Book cu recordul omologat de a fi cel mai portretizat scriitor din lume. Sunt adunate peste 1500 de portrete şi caricaturi ale lui, din 123 de ţări.

Dacă doriţi să ascultăţi două cântece foarte actuale, pe versuri de Caragiale, „Jalba hoţilor din închisori” şi „Petiţie către guvern” muzică scrisă şi interpretată de  Tudor Gheorghe, pe un fundal de caricaturi, realizate de caricaturiştii lumii accesaţi link-ul de mai jos
Caragiale, caricaturi şi muzica  – montaj realizat de G. Junescu

Mă gândesc să citiţi şi ce scriu: Pluta cu paparude,Moniqueclassique’s blog, Luna pătrată, Ştefania, LaFeeBlanche, Iulia Radu, Almanahe, Schtiel, Teo Negură, Cronicile unui psihoterapeut
, Fructitza, Şiraguri de mărgele

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Băieţii din strada Pál” – aduc copiii în bibliotecă


Săptămâna aceasta am avut şi vom avea programate câteva acţiuni comune cu şcoala. Din fericire pentru noi avem echipamentul necesar şi aici este cazul să mulţumim, încă o dată, celor de la IREX, conducerii bibliotecii şi colegilor care s-au preocupat de includerea şi a filialelor în programul Biblionet. Alături de performantele calculatoare, echipate cu tot ce le trebuie, am primit şi un retroproiector cu ecran de proiecţie. Asta ne permite să oferim posibilitatea efectuării unor activităţi diferite. Una dintre cele mai comune a devenit vizionarea de filme, ecranizări ale romanelor studiate la clasă. Pentru elevi este o schimbare faţă de o oră obişnuită şi o plăcere să vadă un film. Profesorii recurgeau la această metodă de atragere şi până acum, dar era dificil pentru elevi să vadă pe un ecran de monitor, fiind prea mic. Acum, cu ecranul de proiecţie, s-a rezolvat această problemă. Pentru că nu toate filmele se găsesc de împrumutat sau de cumpărat, este un ajutor nepreţuit faptul că putem viziona filmele de pe internet, online.

Filmul, care a fost vizionat azi, se numeşte Băieţii din strada Pál / A Pál utcai fiúk, ecranizare după cunoscutul roman al scriitorului maghiar Molnár Ferenc. Povestea este emoţionantă. Am citit romanul când eram şi eu la şcoală. Este o poveste despre curaj, despre devenire, despre trădare şi mită, corupţie – la nivel de copii. Este povestea frumoasă a unor copii care, pentru apărarea locului lor de joacă, duc o adevărată luptă cu „adversarii” lor ce vor să-i invadeze şi cucerească pentru bunul de preţ – maidanul de joacă. Copiii sunt organizaţi, ei au un conducător ales prin vot democratic, un secretar, un casier … ş.a.m.d. Alegerea unui nou conducător provoacă probleme. Vechiul şef, nefiind de acord cu pierderea poziţiei, ajunge trădător. Copiii află acest lucru când merg în cercetare, spionând trupa adversă, care are, ca toate armatele – pază. Acţiunea este alertă. Pentru a se ascunde de urmăritori unul dintre copii se scufundă în apa rece ca gheaţa. Trădătorul este unul de-al lor, el este şi cel care oferă mită unui paznic să îi alunge pe copiii din strada Pál, pentru ca „ceilalţi” să poată veni în locul lor la joacă. Mita oferită sunt nişte trabuce, dar nu valoarea, cât gestul este cel care contează. „Războiul” este pe cale să înceapă. Cel mai echilibrat şi hotărât dintre băieţi este Boka, cel ales şef. Iar unul din cei mai curajoşi dintre băieţii din strada Pál este micuţul Nemecsek. În războiul copilăresc ca şi în cel adevărat, pe lângă luptă, există şi sacrificiu. Micul Nemecsek luptă şi se sacrifică pentru nobila cauză, ceea ce, într-un final, duce victorie şi la „depunerea armelor”. M-a compleşit tristeţea dar am fost şi melancolică amintindu-mi cu câtă nerăbdare am citit această carte, cât de mult suflet am pus şi cât de apropiată m-am simţit de copiii descrişi în paginile cărţii. Lupta lor pentru micul maidan a devenit, într-un fel, şi lupta mea. Iar lumea lor a devenit, pe parcusul citirii romanului, şi lumea mea. Deşi n-am fost la Budapesta, întotdeauna am simţit că aş recunoaşte oricând cartierul Józsefváros şi strada Pál cea care a devenit atât de cunoscută datorită acestui roman. Vă recomad să citiţi cartea, pe care sunt convinsă că orice bibliotecă o are.

Această prezentare necesită JavaScript.



bibliodevafiliala3.wordpress.com

 

Etichete: , , , , , ,

Pentru cine bat clopotele?


„Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Şi, de aceea, niciodată să nu întrebi „Pentru cine bat clopotele”. Ele bat pentru tine.„(Ernest Hemingway).

Zilele trecute mi-a trecut prin mână cartea lui Ernest HemingwayFor Whom the Bell Tolls („Pentru cine bat clopotele” / „Akiért a harang szól). Ţinând în mână cartea mi-am readus aminte cât de mult mi-a plăcut, cât de rapid am citit-o şi apoi am recitit-o pe îndelete. Deodată mi-am dat seama că în aproape 3 ani de când lucrez la Filiala 3, nu a împrumutat nimeni această carte. Poate este mai bine citită la alte secţii, sau la alte biblioteci sau, poate, cititorul din ziua de azi citeşte, cu precădere, noile apariţii editoriale. Aşa că m-am gândit s-o scot din nedreptul con de umbră şi să scriu despre ea.

Romanul este bazat pe experienţa pe care Ernest Hemingway a trăit-o în 1937, când a fost corespondent de război, în Spania, pe timpul războiului civil spaniol. Cuprinde în câteva sute de pagini o poveste încredibilă care se desfăşoară în timp de doar 4 zile şi 3 nopţi. Povestea este a unui american, Robert Jordan, care participă în război în cadrul Brigăzilor Internaţionale, alături de trupele de guerrila anti-fasciste. În viaţa reală, lăsată acasă, eroul principal este profesor de limba spaniolă în America. Dar în Spania, venit să lupte de partea republicanilor, este specialist în explozibil şi primeşte misiunea ca, în munti, în apropiere de Segovia, să distrugă un pod. Are drept călăuză pe un bătrân, pe nume Anselmo, şi ajunge la o ceată de luptători care urmează să-l ajute să-şi ducă la bun sfârşit însărcinarea. Acolo o întâlneşte pe Maria. Povestea de iubire ce se naşte între Robert şi Maria, este partea cea mai frumoasă, mai luminoasă a romanului. Pare să fie punctul de contrast cu ororile războiului. Într-un fel aceste câteva zile din viaţa lui Robert ating tot ceea ce ar fi de dorit să cunoşti şi de care să ai parte într-o viaţă întreagă. Zicala latină Carpe diem / Trăieşte clipa este potrivită aici. Povestea de dragoste este acut sub influenţa acestei trăiri de mare intensitate a momentului,  după cum ni se arată şi în citatul de mai jos, citat din gândurile eroului principal:

„Îmi închipui că în şaptezeci de ceasuri poţi trăi o viaţă la fel de plină ca în şaptezeci de ani… Deci, dacă viaţa ta schimbă cei şaptezeci de ani pe şaptezeci de ceasuri, am în clipa de față acest dar fără preţ şi sunt destul de norocos că am avut parte de el. Şi dacă nu există ceea ce se numeşte un lung răgaz, nici restul vieţilor noastre, nici un «de acum încolo», ci doar «acum», înseamnă că doar «acum» trebuie preţuit, şi sunt nespus de fericit că-l am. Acum, ahora, maintenant, heute. Acum – cât de ciudat sună dacă te gândeşti că trebuie să cuprindă lumea întreagă şi viaţa ta toată. Esta noche, astă-seară, ce soir, heute Abend.“

Evenimentele se desfăşoară în ritm alert, de aceea este o carte uşor de citit. Este foarte bine scrisă şi oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor istorice, asupra războiului civil. Citatul din Hemingway cu care începe articolul meu, pleacă de la o idee dintr-o predică a scriitorului şi predicatorului John Donne. Acesta scrie: „Nici un om nu este o insulă completă prin el însuşi, fiecare este o bucată de continent, o parte din întreg. Moartea oricărui om mă diminuează pentru că sunt solidar cu omenirea. Prin urmare, nu întrebaţi niciodată: pentru cine cântă clopotul? Sună pentru tine.” Prin ceea ce a scris, Hemingway, în acest roman, arată cât de întrepătrunse sunt destinele noastre. Câtă influenţă au alţii asupra vieţii noastre. Ce mult înseamnă solidaritatea pentru o cauză, pentru o idee, pentru dreptate. Cât de mult influenţat este destinul nostru de hotărârile sau trădările celorlalţi. Prin tot ce facem suntem un tot. Cât despre povestea de iubire, ea oferă o perspectivă şi mai bună asupra acelui întreg pe care îl atingem doar iubind o altă persoană. Romanul curge rotund. Începe şi se termină cu Robert Jordan, singur, întins intr-o pădure de pini. În acest rotund, acest întreg se desfăşoara o poveste, o viaţă, un război şi o mare dragoste. Consider că acest roman este unul din cele mai bune scrise de Ernest Hemingway. Cartea a început să fie scrisă în 1938 şi a apărut în 1940, fiind de la bun început apreciată extrem de favorabil de critici şi atingând vânzarea de peste jumătate de milion de exemplare în câteva luni. A fost un best-seller la vremea lui, iar unul din critici care a prezentat cartea a scris:

„Iată o carte pe care oamenii o vor citi de acum înainte multă vreme, atât de multă vreme, încât cartea va trebui să fie, până la urmă, precedată fie o introducere care să reamintească altor generaţii cum s-au întâmplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo şi unde şi de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway şi unul dintre cele mai bune romane despre acest înger muritor care este omul“.

Probabil că deja momentul acela, în care lumea trebuie să citească mai multe despre războiul civil din Spania, sau despre generalul Franco a venit. Totuşi cartea este în continuare vie, personajele ei trăindu-şi povestea de război şi dragoste. Vă recomand cu căldură această carte.

Ea a fost, de altfel, ecranizată în 1943. În regia lui Sam Wood şi avându-i în rolurile principale pe Gary Cooper şi Ingrid Bergman, filmul a fost nominalizat la 9 premii Oscar, totuşi a câştigat doar unul. Pentru interpretarea rolului Pilar, acţriţa Katina Paxinou a primit premiul Oscar pentru cea mai bună acriţă într-un rol secundar (1944).

Celebra trupă Metallica a scris un cântec cu acest titlul (From Whom de Bell Tolls) inspirat din acest roman şi film.

Metallica – For Whom the Bell Tolls

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Capriciile succesului literar. Cazul Margaret Mitchell


Ce citim? Pe cine citim? Cum alegem ce să citim? Cine sau ce ne influenţează decizia? De obicei, alegem cărţi despre care am auzit sau autori cunoscuţi. Numele unui autor cunoscut este de multe ori sinonim cu cartea bună. Când alegi să citeşti un debutant, să zicem că mergi la risc. Nu ştii ce gen de lectură îţi oferă, nu ştii dacă îţi va plăcea sau nu. Aici este importantă munca editorului, publicitatea făcută şi felul în care autorii debutanţi reuşesc să se impună publicului care vine la lansările de carte. Ce se întâmplă însă când o autoare necunoscută scrie un best-seller cum este Pe aripile vântului. Îţi pui întrebări de genul: Cine este această persoană? De unde a venit? Ce a determinat-o să scrie? Ce fel de persoană este sau a fost? De ce a scris atât de puţin? Am să încerc să o prezint pe Margaret Mitchell cât pot eu de frumos, pentru că este una dintre scriitoarele mele preferate. S-a născut pe 8 noiembrie 1900, în Atlanta, Georgia (SUA). Am vrut să ştiu mai multe despre ea şi am aflat că multe din trăsăturile ei şi din istoria familiei se regăsesc în cartea atât de celebră. La fel ca şi Scarlett O’Hara, Margaret descindea dintr-o familie de plantatori de bumbac. Tatăl ei, avocat, era preşedintele Societăţii de Istorie din Atlanta. Mama ei era şi ea autoare a unor lucrări despre istoria sudului care au fost publicate în reviste de specialitate. Toată copilăria ei, Margaret a fost înconjurată de oameni care au ştiut să-i spună poveşti şi istorii adevărate despre vremurile fericite ale Sudului înainte de a avea loc războiul de secesiune. Atât strămoşii din partea tatălui cât şi a mamei sale au venit în America cu mult timp înainte, dar cel care o impresionează atât de mult încât să-l introducă în roman este străbunicul dinspre mamă, Philip Fitzgerald. Acesta a fugit, se pare, din Irlanda, urmărit de soldaţii englezi. S-a stabilit în America, unde s-a ocupat cu negoţ până a putut să-şi cumpere o plantaţie. Având plantaţia i-a fost mai uşor să se însoare cu o domnişoară dintr-o familie catolică, de oameni avuţi. De aici au apărut, în roman, Gerald şi Ellen O’Hara. Idea acţiunii din Pe aripile vântului i-a venit, după cum declara autoarea, pe când era doar o şcolăriţă. Mergând cu mama ei într-o plimbare, a văzut case năruite, păduri încă carbonizate, gropi de obuz încă neastupate de iarbă, iar din loc în loc câte o fermă prosperă. Se pare că explicându-i despre cum s-a ajuns aici, mama i-ar fi spus Când vin marile încercări, marile furtuni, toţi oamenii devin egali şi tot ceea ce hotărăşte soarta fiecăruia în parte e puterea lui fizică şi înţelepciunea minţii lui„.  Între anii 1914-1918 Margaret Mitchell a fost elevă la Washington Seminary din Atlanta, un pension de fete, care le pregătea pe eleve pentru societate şi viaţa culturală. Se pare că acolo a început să scrie, fiind editorul literar al anuarului Facts and fancies şi preşedinta Societăţii literare. A fost de asemenea şi fondatoarea şi preşedinta clubului dramatic. Să zicem că era populară, îi plăcea şcoala, iubea teatrul şi îi plăcea, de atunci, să scrie. Viaţa scriitoarei Margaret Mitchell n-a fost uşoară. Poate de aceea şi romanul Pe aripile vântului este unul închinat supravieţuirii. Supravieţuind tuturor pierderilor reuşeşte Scarlett să trăiască, să lupte pe mai departe. Una din pierderile comune ale autoarei cu personajul literar este pierderea timpurie a mamei sale. Mama autoarei moare în 1919, iar ea este nevoită să-şi întrerupă studiile pentru a avea grijă de fratele şi tatăl ei. În 1922, se mărită cu Berrien Kinnard Upshaw, fiul unei importante familii tipic sudiste. Totuşi, căsătoria lor durează extrem de puţin, la fel ca şi prima căsătorie a lui Scarlett (cu Charles), doar patru luni. După această perioadă scurtă soţul lui Margaret pleacă, în mod ciudat, părăsind-o şi nemaiîntorcându-se vreodată. După o perioadă de 2 ani de aşteptare, aceată căsătorie a fost anulată. Margaret, părăsită de soţul ei, se află în situaţia de a-şi căuta serviciu. Se angajează la o revistă, Atlanta Journal Sunday Magazine, unde scrie articole, interviuri şi povestiri sub pseudonimul literar Peggy Mitchell. În 1925 se căsătoreşte cu John Robert Marsh, care a fost cavalerul de onoare al primului ei soţ. Cum s-a născut şi a fost publicat romanul Pe aripile vântului? probabil dintr-un capriciu favorabil al sorţii. Margaret Mitchell şi-a rupt glezna în 1926. Fiind nevoită să stea acasă, a citit extrem de mult şi se plângea soţului că se plictiseşte. Acesta, se pare, că i-ar fi zis că, decât să citească atâta, mai bine să se apuce să scrie. Aşa a început lucrul la romanul care avea să devină atât de celebru. A început să scrie începând cu ultimul capitol, după care a scris în mod aleator celelalte. Marea majoritate a cărţii a fost gata în trei ani. Ulterior, însă, au venit revizuirile. Romanul a fost scris în secret. Singurul care ştia despre el era soţul ei. Totuşi, se pare că, un căutător de talente literare al editurii Macmillan, Harold Latham, a aflat de acest manuscris. Aşa că a venit, în 1935, să-l vadă. Scriitoarea însă n-a vrut să recunoască faptul că a scris romanul. Dar aici intervine din nou soarta, care, sub masca unui prieten ce îi contestă talentul şi îi spune că el oricum se gândea că n-ar fi în stare să scrie ceva serios, o provoacă şi, în acest fel, o convinge pe Margaret să meargă să-i ducă editorului manuscrisul. Acesta a avut nevoie de un geamantan să ducă manuscrisul la New-York. După ce a semnat contractul cu editura, Margaret a revăzut şi rescris parte din roman. Personajul principal feminin, iniţial, se numea Pansy (Panseluţa), apoi Stormy (Furtunoasa). Numele de Scarlett (Stacojie), însă, aşa cum ne-am obişnuit, este mai potrivit personajului. Romanul s-a numit şi el Tomorrow Is Another Day (Mâine este o altă zi), Another Day (Altă zi), Tote the Weary Load, Milestones (Puncte de răscruce), Ba! Ba! Blacksheep (Ba! Ba! Oaia cea neagră), Not in Our Stars (Nu în stele noastre) şi Bugles Sang True (Goarnele ce cântau adevărul). Într-un final inspiraţia pentru titlul romanului a venit de la un vers dintr-o poezie favorită, Non Sum Qualis Eram Bonae sub Regno Cynarae, a lui Ernest Dowson „I have forgot much, Cynara! gone with the wind, / Flung roses, roses riotously with the throng.Mă gândesc că Margaret Mitchell era o perfecţionistă. A scris în jur de 10 ani la romanul care avea să apară în 1936 şi să-i aducă faima.  După cum spunea Margaret Mitchell, „a fost mult mai greu să fii autoarea lui după ce a apărut decât înainte”. Totuşi faima este ceva relativ. Nu a fost ceva care să o bucure. La început a acceptat să semneze cărţi, să meargă să vorbească la diferite întruniri. Apoi a încetat. Refuza orice astfel de implicare. A dus mereu viaţă modestă şi a vrut să rămână, în continuare, doar d-na Marsh. În 1937 romanul Pe aripile vântului primeşte premiul Pullizer. La doi ani de la apariţia romanului, acesta era, încă, numărul 1 în lista de „best-seller”. Concurând cu titluri celebre cum au fost Absalom! Absalom! a lui William Faulkner (apărut în 1936), Şoareci şi oameni a lui Steinbeck (1937), A avea şi a nu avea a lui Hemingway (1937), Fructele mâniei de Steinbeck (1939). În 1939 apare filmul, ecranizare a romanului, devenit extrem de celebru şi el. Filmul i-a crescut vânzările la carte. În trei ani a fost tradus în peste 26 de limbi. Gurile rele au început, invidioase, comentarii şi insinuări cum că n-ar fi scris ea cartea. La toate acestea s-au adăugat şi supărările, care au apărut din cauza subrezirii sănătăţii. Margaret Mitchell a trăit spaima de a-şi pierde vederea. Timp de luni de zile a fost nevoită la un repaos total, până când a început să-şi revină. Din acest motiv, mult timp nu s-a întors la masa de scris. A avut nevoie de o operaţie la coloană şi ulterior soţul ei, în 1945, a suferit un infarct. Toate acestea sunt explicaţii ale faptului că, având atât de mult succes cu primul roman, nu a încercat să publice nimic. Totuşi se pare că, la insistenţele editorilor, a început să scrie o carte, probabil continuarea romanului Pe aripile vântului. Bineînteles că scriitoarea a negat, dar având în vedere faptul că nici prima dată nu a recunoscut în faţa prietenilor că scrie, nu ar fi de mirare s-o fi făcut în secret, din nou. Pe 11 august 1949, John şi Margaret mergeau la film. Când au traversat o străduţă, Margaret a fost lovită de un taxi. Transportată de urgenţă la spital, a murit la 16 august, fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. Soţul ei a ascultat ultima dorinţă testamentară şi a distrus toate celelalte manuscrise existente:The Big Four, ‘Ropa carmagin – nişte nuvele refuzate de edituri. Posibil atunci să fi dispărut şi romanul în lucru, rămânând doar manuscrisul cărţii Pe aripile vântului. Probabil autoarea, perfecţionistă cum era, fiind nemulţumită de rezultatele scrierii sale, sau de felul în care a lăsat povestea scrisă, a preferat să rămână în amintirea lumii cu un roman de debut ce a câştigat Premiul Pullizer şi care, într-o perioadă de criză financiară, a reuşit să atingă cele mai mari tiraje din istoria romanului american modern. A rămas, printre alte, şi un citat al autoarei, referitor la scrierea romanuluiIn a weak moment, I have written a book” (în traducere  – „Într-un moment de slăbiciune, am scris o carte„.)

Toată lumea a ştiut, cel puţin până în 1994, că Pe aripile vântului este singurul manuscris rămas şi singura carte scrisă de Margaret Mitchell. Totuşi, în acel an s-a descoperit o nuvelă de dragoste, Lost Laysen, scrisă de autoare la vârsta de 15 ani şi făcută cadou prietenului ei, Henry Love Angel. Scrisă pe două caiete, această lucrare a stat la păstrare alături de câteva scrisori pe care destinatarul le păstrase. Acesta a murit în 1945, dar fiul lui doar în 1994 a descoperit aceste scrisori şi această lucrare. Lost Laysen a fost publicată în 1996, la 80 de ani de la data conceperii ei. A avut un deosebit succes, având în vedere numele autoarei şi povestea incredibilă a apariţiei manuscrisului. Tradusă și în limba română această lucrare cu titlul Insula pierdută a apărut, tot în 1996, la Editura RAO. În 1994 s-a turnat un şi film, A Burning Passion: Margaret Mitchell story, despre viaţa lui Margaret Mitchell. Nu ştiu cât de apropiat este acest film biografic de viaţa scriitoarei, pentru că din nefericire nu l-am văzut. Aştept comentarii şi eventuale păreri despre filmul, în care Shannon Doherty a jucat rolul lui Margaret Mitchell.

Această prezentare necesită JavaScript.

 
33 comentarii

Scris de pe mai 5, 2012 în Despre scriitori

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: